E primăvară, e soare, e o linişte nefirească pe Planeta Pământ. Papa Francisc a fost singur în Piața Sfântul  Petru din Roma, când s-a rugat şi a rostit binecuvântatea Urbi et Orbi – către cetate și către lume. O siluetă fragilă scaldată de ploaia care părea fără de sfârşit.

Închişi în propriile locuinţe privim, cu jind, dincolo de ferestre. Pe internet circulă o caricatură care a adunat mii de like-uri, oameni aşezaţi  într-o colivie privesc resemnaţi dincolo de gratii păsările care zboară liber. Un albastru infinit deasupra capetelor noastre.

Albastru în multe nuanţe a pictat şi pictează mereu artistul plastic Mihail Gavril. Şi salcâmi roz pe care, privindu-i pe pânză parcă le simţi parfumul dulce-amărui.Ne cunoaştem, vorbim, la telefon, pe skype, încearcă să imprime vorbelor un ton şugubăţ, l-am şi asemuit lui Moş Nechifor Coţcariul dar acum, glasul lui ascunde o a mare tristeţe.

–  E o situaţie complicată, dureroasă. Să fim rezonabili şi să ne întoarcem la punctul la care am depăşit linia de atenţionare, linia roşie. Silabiseşte, li-ni-a ro-şi-e! Să revenim cu seninătate la lucrurile fireşti, omeneşti pe care să le făceam, cu dragoste, din tot sufletul, nu doar aşa, mecanic, o bifă pe o listă!

– Ce gând aveai înainte ca lumea să se oprească în loc…

– Îmi propusesem să îl depăşesc pe maestrul Irimescu, macar la criteriul vârstă, ştiţi că a plecat spre stele la 103 ani! Apoi, gândeam o expoziţie mare, în Spania…

– Un artist plastic stă mult în atelier, indiferent de vreme şi de vremuri…

– Da, stăteam mult în atelier, petreceam timp nemăsurat, pur şi simplu nu ţineam cont de fuga orelor, a zilelor. Uneori şi nopţile se scurtau! Acum e diferit, timpul s-a dublat cu o presiune uriaşă care îmi stă pe umeri şi, ce-i mai rău, s-a înşurubat şi în mintea mea.

– Vreau să primesc de la pictorul Mihail Gavril o „imagine” în cuvinte a lumii care va veni…

– O, nici nu e greu! Vor fi urmări mari pentru toate categoriile de oameni ! Şi cei cu credinţă şi cei fără. Cu toţii vor înţelege că a fost un semn de la Dumnezeu! Bătrânii noştri povesteau că au plecat, în bejanie, în vreme de război, cu căruţa încărcată cu haine, ceva merinde, copii şi bătrâni. Când au revenit la casele lor, totul era pârjolit. Ascultându-i, credeam că sunt poveşti, să zicem, bune să se transforme în scenarii de film.

– Inspirat de noile evenimente, Mihail Gavril a pictat de curând?

– Da, un tablou cu două palarii, una albă şi alta neagră puse lângă o fereastră. Dincolo se văd clopotele unui lăcaş sfânt.

– Suntem cetăţenii secolului XXl, unii am apucat şi o ”parte” din XX, cum este să stai, „dependent” până la epuizare doar de mobil, computer, televizor, tabletă, lap-top…

Avem o şansă în plus, dincolo de tehnica foarte avansată, avem cărţile şi înţelepciunea de a le citi dar mai ales de a le pricepe sensul adânc. Eu aşa percep mesajul cărţilor ca fiind, adânc, nu ascuns! Este şi momentul potrivit pentru meditaţie. Ne strângem în familie ca puii în jurul cloştei, împreună, cu o speranţă în suflet!

– De ce credeţi că ar avea nevoie acum, românii ?

– Ne-ar trebui doi Vlad Ţepeş şi chiar mai mulţi, unul nu face faţă, de la doi în sus!  (Porneşte camera şi-i văd figura luminată de un zâmbet larg.

Mihail Gavril e un om profund religios. A zugrăvit pereţii unei bisericuţe catolice din nordul Franţei localitatea Château de  Mélamare, în Normandia, ca să o transforme în lăcaş de cult pentru  românii ortodocşi din comunitatea de acolo. Dialogul nostru se încheie cu urarea: ”să ne vedem sănătoşi”…Deschid televizoru, se reia ruga Papei Francisc:

„De săptămâni întregi pare că s-a aşternut seara. Neguri dense s-au îngrămădit deasupra pieţelor noastre, deasupra străzilor şi oraşelor noastre; au pus stăpânire pe vieţile noastre întrerupând totul cu o tăcere asurzitoare şi cu un gol dezolator, care paralizează totul la trecerea sa: acest lucru se simte în aer, se observă în gesturi, se citește în priviri. Ne-am trezit înfricoșați și rătăciți. Asemenea discipolilor din Evanghelie am fost luați prin surprindere de o furtună neașteptată și furioasă. Ne-am dat seama că suntem în aceeași barcă, toți fragili și dezorientați, dar în acelaşi timp importanţi şi necesari, chemaţi cu toţii să rămânem împreună, având toţi nevoie să ne aducem mângâiere unii altora. Pe această barcă… suntem cu toţii. Asemenea acelor discipoli care vorbesc într-un glas şi spun înfricoşaţi: «Pierim» (v. 38), şi noi ne-am dat seama că nu putem merge înainte fiecare pe cont propriu, ci numai împreună”.

646 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

2 + 1 =