”Viața în izolare” la Căminul pentru Persoane Vârstnice ”Nicolae Cajal” din București ne este relatată de managerul instituției, Cerasela Maria Măciucă.
”8 aprilie, îmi arunc ochii la TV şi îl văd pe domnul Vela că anunţă alte măsuri de urgenţă, sunt atentă, dar nu foarte concentrata.
La un moment dat aud că face un anunţ şi despre centrele rezidenţiale, mă opresc şi mă aşez pe canapea.
Vorbeşte despre o izolare preventivă la centrele rezidenţiale pe o perioadă de 14 zile. Imediat îmi trece primul gând şi mă cutremură puţin, vine Paştele.
Dar asta e, ne vom mobiliza şi vom depăşi momentul. Ciudat, cu câteva zile înainte tocmai făcusem un anunţ la întâlnirea cu personalul că ar trebui să ne pregătim psihic chiar şi pentru o izolare, dar nu măgândeam că va fi chiar de sărbătorile pascale. Trece noaptea şi foarte dimineaţa încep telefoanele. In urma multor mesaje în timpul nopţii, apare legea iar în 24 de ore toată lumea trebuie să se organizeze”, relatează Cerasela Maria Măciucă, amintindu-și de momentul zero al izolării.
Managerul centrului de vârstnici surprinde momentul dificil al organizării, când lucrurile au trebuit făcute peste noapte.
”Mă gândesc şi mă întreb, oare acei oameni au ţinut cont de faptul că noi cei din asistenta socială nu avem pregătire militară? Tot eu îmi răspund “normal că nu”. Am ceva emoţii când îmi adun echipa şi începem organizarea.
Marea majoritate a început să plângă, şocul a fost puternic şi oamenii au avut diverse reacţii. Ca întotdeauna am adunat întreg personalul şi foarte transparent am tras la sorţi, care vor sta în prima tură, şi care în a doua. Cu zâmbetul pe buze i-am asigurat că eu voi sta cu ele de Sărbătorile Pascale şi că totul va fi bine. Aşa a şi fost. M-am zbătut să fac masa festivă de Sfintele Sărbători, să poată trece mai uşor peste lipsa celor dragi din familie (era totul liniştitor, până sunau copiii sau soţul gelos).
Am avut întâlniri zilnice pentru suportul psihologic, am comunicat pe grup sau verbal orice lucru şi întotdeauna am stat împreună să analizăm orice situaţie”, mărturisește Cerasela Măciucă.
Managerul de la Cajal aduce în discuție salariile mici ale personalului din centrele de vârstnici.
”Au trecut primele 10 zile, deja se simţea dorinţa de a merge acasă, de a număra câte zile mai avem şi dorul de cei dragi. Concentrarea lor asupra lucrului scazuse aproape de 0. După ce DSP-ul a testat pe cei din tura a 2 a am plecat liniştită acasă şi am încercat să mă detaşez. Nu am reusit foarte mult pentru că ţineam aproape zilnic legătură cu cei din tura a 2 a.
Aceeaşi stare şi la ei, spre sfârşit iarăşi agitaţie, ordonanţa spune că mai avem 6 zile de izolare până la terminarea starii de urgenţă. Atunci când am venit şi m-am întâlnit cu personalul, mi-am dat seama că deja s-au produs multe schimbări psihologice la ei.
Randamentul scăzut l-am resimţit atât la ei, cât şi la mine, nu mai aveau energie şi totul devenise mecanic.
Dacă aş putea aş striga în gura mare şi le-aş spune “Domnilor Guvernanţi, oare v-aţi putea coborî vreodată aici printre noi? Oare aţi înţeles că noi nu avem pregătire militară şi nu am luat niciodată în considerare acesta izolare, departe de familie? Oare ştiţi că salariu unei infirmiere este minim pe economie şi ea trebuie să muncească suplimentar pentru a-şi întreţine copiii în facultate? Stiţi că sunt multe familii monoparentale şi nu au cu cine să-şi lase copiii acasă, sau că au un mediu social precar şi nişte soţi foarte posesivi? Si cel mai important, aţi lucrat vreodată cu vârstnicii? Aceşti oameni care sunt dificili şi uneori egoişti? Doar că noi, cei de aici, din acest cămin, am avut norocul să avem o categorie educată care ne-a susţinut şi la un moment dat chiar au început să ne compătimească, să le fie milă de noi, şi sa ne susţină moral.
Domnilor guvernanți, când mai faceți asta, încercați să ne mai consultați și pe noi, profesioniștii, noi cei care muncim și trăim printre oameni”, spune Cerasela Maria Măciucă.
