Partenerul meu de dialog este Virgil Ştefan Niţulescu, de profesie istoric, în autobiografie apare menţionat un doctorat în domeniu. L-am întâlnit prima oară în 1990 la Ministerul Culturii, era un tânăr ambiţios, plin de idei, dornic să participe la schimbarea unei Românii care, tocmai pornise pe un drum nou.

  • Ştiu că ţi-ai început cariera ca profesor la o şcoală din Slobozia, apoi ai fost muzeograf, a „venit” la rând, postul de referent de specialitate în domeniul patrimoniului cultural naţional la Ministerul Culturii,  o perioadă ai oferit consilierat în domeniul legislaţiei culturale la Parlament, a urmat o perioadă când ai condus ca redactor şef „Revista muzeelor”, ai urcat în cariera politică până la funcţia Secretar de Stat pentru patrimoniul cultural naţional,  alte funcţii în cadrul Ministerului Culturii dar, din 2010 ai preluat funcţia de director al Muzeului Naţional al Ţăranului Român. Cum îţi apreciezi destinul,  privind înapoi, nu cu mânie,  cu mândrie, aş spune eu!

 

  • Fără îndoială, am avut și mult noroc. În fiecare moment al vieții aș fi putut face o mulțime de alte alegeri. Pe de o parte, sunt mulțumit cu toate cele pe care le-am făcut, pe de altă parte nu… Eu sunt mulțumit cu viața mea de acum dar ca să fiu onest, am un „muzeu” de ocazii ratate în spatele meu. Uneori, mă simt asemenea meșterilor lui Manole, care îi spuneau lui Negru Vodă, că ar fi putut zidi o altă mănăstire, mult mai luminoasă și mult mai frumoasă. Aș fi putut și eu…
  • O întrebare se leagă de o definiţie pe care aş dori să o oferi acestei poziţii, ca manager al unui muzeu unic, care adăposteşte, la rândul lui o istorie care numără secole …
  • Administrativ vorbind, sunt un manager de instituție publică. E o denumire pompoasă în limba română, o limbă neolatină, care foloşte un cuvânt de sorginte anglo-saxonă. Într-o traducere corectă, funcția ar trebui să se numească „administrator“. A fi manager presupune capacitatea de a administra, după propria pricepere și ținând cont de niște principii care se învață, mai degrabă, la facultățile cu profil economic. În România, noi ca manageri de instituții publice de cultură am rămas directori, ne supunem unui număr imens de reglementări, care ne blochează libertatea de mișcare. Convingerea mea este că am putea să obținem rezultate mult mai bune, dacă ni s-ar permite mai multă libertate în utilizarea bugetului dar și în domeniul resurselor umane. În ceea ce mă privește, vreau să fac tot ce îmi stă în puteri ca să merit ocuparea scaunului directorial, pentru că , Muzeul a fost condus, înaintea mea, de remarcabili oameni de cultură: Alexandru Tzigara – Samurcaș, Tancred Bănățeanu, Horia Bernea, Dinu C. Giurescu și Vintilă Mihăilescu. Muzeul „s-a născut” în 1906, cel mai vechi strămoș instituțional al său fusese Muzeul Național înființat, la București, în 1834. Din acel muzeu a fost desprins, în 1864, Muzeul Național de Antichități, în care a luat ființă, în 1875, la inițiativa lui Titu Maiorescu, prima colecție de bunuri etnografice. Pe baza acelei colecții, dezvoltate pe parcursul a peste 30 de ani, s-a înființat  Muzeul care, la început, a avut o denumire ciudată (de Etnografie, de Artă Națională, de Artă Decorativă și Artă Industrială), iar construcția palatului în care suntem găzduiți astăzi a început  în 1912. Muzeul n-a apărut, din „neant”, nici în 1906 și nici în 1990 iar acum 31 de ani, a renăscut, precum Pasărea Phoenix. E o instituție cu noroc care vine din dragostea pe care au investit-o în el sute de mii de oameni, dintre milioanele care au vizitat Muzeul Țăranului. Nu toți cei care revin în acest muzeu o fac din aceleași motive. Unii apreciază expoziția permanentă – pe care sper să o putem redeschide în acest an, – alții diversele expoziții temporare, de etnografie, de artă contemporană, de istorie contemporană, de antropologie, dar sunt unii care se mulțumesc cu frecventarea cinematografului sau doar a târgurilor, ori vin să cumpere ceva deosebit, din unul dintre cele mai bune magazine de muzeu din România. S-a spus despre Muzeul Țăranului că este un muzeu „pentru elite“ sau chiar „elitist” iar din ultimele sondaje de opinie realizate în București, a reieșit că, dintre toate muzeele Capitalei, al nostru are cel mai mare procentaj de vizitatori cu studii superioare. Muzeul trebuie să aibă oferte pentru fiecare categorie de vizitatori, indiferent de nivelul de instruire, de vârstă, de apartenență socială. În rest, munca de manager la acest muzeu este dificilă dar, după cum îmi spunea un prieten, „unde e ușor, poate oricine“.

  • Eşti un iubitor al artelor, vreau să reiterezi o parte din evenimentele pe care le-ai iniţiat de-a lungul ultimilor ani în complementaritate cu specificul muzeului. Ştiu că iubeşti teatrul şi filmul, ai adăpostit la muzeu festivaluri de film, recitaluri actoriceşti, conferinţe despre artă  cu participanţi din toate colţurile lumii. A fost un moment deosebit pe care ai dori să-l rememorezi acum?
  • Când am devenit directorul Muzeului, în 2010, le-am spus colegilor din consiliul director al instituției că îmi doresc ca zilnic, în acest muzeu să se întâmple ceva pentru public. Prin 2014, aproape că reușisem acest lucru. Am foat o zi în care am organizat patru vernisaje, unul după altul. E normal ca într-o zi de primăvară sau de toamnă să avem câte trei activități distincte pentru public, iar duminica, practic, puteai să îți petreci întreaga zi, de la 10 la 23, în muzeu. Mi-am dorit ca în curtea muzeului, deşi este mică, să fie, în permanență, oameni. Să simți, doar când îi treci pragul, că ai intrat într-un loc viu, plin de oameni, de viață, de artă, de creație, de cultură. Avem spații care pot fi utilizate și pentru teatru, film, artă contemporană. Bucureștii duc o criză acută de spații culturale. E păcat să nu folosim la maximum, ceea ce avem. Au fost câteva mici evenimente cinematografice – pe care am dorit să le organizez și de care îmi aduc aminte cu mare plăcere; mă gândesc la ciclurile de filme dedicate unor renumiţi regizori români : Dan Pița, Mircea Daneliuc și Radu Gabrea. Cu Radu am fost chiar bun prieten… Mai sunt și alți mari regizori de film români pe care mi-aș dori să îi văd, pe parcursul unei săptămâni întregi, să spunem, la Cinema Muzeul Țăranului. Au  fost și alte evenimente, dedicate unor personalități actoricești, cum ar fi proiecția cu filmul Moromeții, organizată cu ocazia zilei de naștere a lui Victor Rebengiuc. Cele mai multe dintre evenimentele din lumea filmului sau a teatrului prezente la Muzeu, nu au fost inițiate de noi, dar Muzeul a fost un partener preferat. De exemplu, Festivalul de Teatru Independent Undercloud,  Festivalul de Film European,  Festivalul de Film Evreiesc, Festivalul One World ori la Festivalul Cinepolitica, Festivalul Filmului Maghiar.

  • Trebuie să faci un dublu efort, financiar dar şi de inspiraţie ca să atragi în acest spaţiu, pe lângă expoziţii de artă plastică, cum ar fi pictură, sculptură, ceramică, manifestări care să păstreze în contemporaneitate tradiţii multiseculare. Aici, la „MŢR-ul nostru“ cum îl alintă prietenii, primăvară de primăvară, mărţişorul, Sărbătoarea Sfânta Maria, Crăciunul aduc artizani din toate colţurile ţării, se regăsesc aici adevărate obiectele de colecţie dar şi bucate delicioase. An de an, participă o mulţime de bucureşteni dar şi din provincie, atraşi de faima locului. Te-ai gândit să  faci „un album” al acestor evenimente?
  • Dar, dacă te-ai referit, cumva, la realizarea unui album tipărit de către Muzeu, cu imagini de la aceste târguri, am, de ceva vreme în minte un asemenea album. Cred că ar fi foarte interesant. Dacă vom avea timp, bani și colegi interesați să cerceteze tema, îl vom face.
  • Expoziţii de genul celor pe care le adăposteşte MȚR nu se regăsesc în programele oferite publicului de alte instituţii de acest gen. Ce obiecte  valoroase, din secolele trecute sunt expuse aici la vernisaje sau permanent ? Sună atât de ispititor „trecutul vieţii ţăranului român“. Aş fi tentată să te întreb, care sunt punctele tari dar şi cele slabe cu care se confruntă un manager în activitatea lui la muzeu?

Este foarte interesantă discuția despre obiectele frumoase. Alexandru Tzigara – Samurcaș nu a dorit să organizeze un muzeu de etnografie, ci unul de artă națională. Pentru el, arta națională era cea opusă artei culte occidentale. Bunurile culturale colecționate și expuse de fondatorul Muzeului trebuiau să corespundă, întâi de toate, unui criteriu estetic. Din acest motiv, nu sunt prea multe unelte în colecțiile noastre, dar abundă piesele de port, icoanele și piesele de mobilier, pentru că acestea erau „înfrumusețate“ de meșterii țărani. După reorganizarea Muzeului, ca Muzeu de Etnografie și Artă Populară al R.P.R., structura colecției nu s-a schimbat major, ci doar expoziția permanentă. Când Muzeul a revenit în sediul său, în 1990, și s-a început lucrul la noua expoziție permanentă, echipa coordonată de Horia Bernea a preluat, într-un fel, demersul muzeografic de la inaugurarea așezământului, fiind favorizate legăturile subtile între obiecte și un metadiscurs despre simbolistica acestora. Obiectele nu mai răspund, acum, neapărat, unor criterii de frumusețe absolută, clasică, trecând prin sita acceptării și a unor înjghebări, aparent, mai umile. Dar, dincolo de aparențe, ele trăiesc aceeași viață de după moartea utilitară, intrând într-o existență cvasi-eternă, într-o expoziție muzeală.

În ceea ce privește punctele tari și punctele slabe…Important este că avem un patrimoniu minunat: și bogat, și valoros. Avem o „tradiție“ pe care ne bizuim (cea a lucrului făcut bine, cu chibzuință și cu dragoste față de oameni și de obiectele pe care ni le-au transmis). Avem  oameni  bine pregătiți în domeniile lor. Nu avem suficient spațiu pentru activitățile muzeale și pentru auxiliare dar strict necesare funcționării muzeului, existăm într-o clădire simbol a orașului, dar complet depășită din punctul de vedere al funcționalității pentru un muzeu, avem vreo 3 – 4 muzee mai mici în interiorul muzeului nostru. Muzeul va continua, să constituie un pol de atracție major pentru bucureșteni și, sper, eu, nu doar pentru ei. O prietenă, specialistă în marketing, spunea, într-o conferință, că Bucureștii au două branduri culturale de valoare europeană: Festivalul George Enescu și Muzeul Țăranului. Eu cred în destinul european al acestui muzeu. A dovedit-o și în trecut, încă de la înființare, a dovedit-o și acum 25 de ani, când a obținut Premiul Muzeului European al Anului.

În rest, punctele slabe constau în diferite deficiențe pe care la avem în activitatea noastră constrângerile aberante impuse Ministerul Muncii, Ministerul Finanțelor (deci, de Guvernul României), precum și de Curtea de Conturi, legislația menită să împiedice corupția dar, care în realitate, ne împiedică să funcționăm normal și lipsa de resurse, de orice fel.

  • Dacă schimbăm „rolurile“, ce întrebare ai adresa la început de an 2021 domnului director Virgil Ștefan Niţulescu ?
  • Când redeschideți expoziția permanentă a Muzeului? Şi aş răspunde simplu: facem tot ce putem pentru a-l deschide în onoarea Zilei Naționale a României, din acest an. Așa să ne ajute Dumnezeu!
2.502 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here