Piața Victoriei din București, locul tuturor grevelor și manifestațiilor, brandul #rezist, arăta cu totul altfel în perioada interbelică, aminteşte B365.
Toți ochii se întorceau după Palatul Sturdza, pe atunci sediul Ministerului Afacerilor Externe, supranumit Palatul lu’ Beizadea Vițel, după numele celui care l-a construit, Grigore Sturdza.
Prințul a fost cel mai excentric personaj din istoria României, un fel de părinte al culturismului, mare crai cu harem, părintele multor copilași bastarzi, putred de bogat, cultivat, umblat și foarte iubitor de lux.
Mai jos, povestea unei clădiri simbol din Bucureștiul de altădată, cândva proprietatea unui visător oriental pasionat de politică, sport și femei.
Grigore Sturdza, fiul lui Mihail Sturdza, domn al Moldovei, s-a născut în anul 1821 și s-a prăpădit în 1901, după o viață desprinsă din o mie și una de nopți.
A făcut școală la Paris și la Berlin, l-a avut profesor pe Mihail Kogălniceanu, a luptat în războiul Crimeii (1853-1856) în calitate de general în Armata Otomană, sub numele de Muhlis Pașa, a candidat împotriva propriului tată la tronul Moldovei, în anul 1859, a avut vreo trei neveste și harem, ce mai, era un tip de senzație.
Dar, mai presus de toate, Beizadeaua și-a dorit să facă un Palat la București care amintește de Castelul Neuschwanstein, ăla care apare și pe sigla Walt Disney. O prăjitură din marmură, că nu degeaba bucureștenii îi spuneau “Prăjitura din Capul Podului”. Se afla exact în capătul Caii Victoriei, alias Podul Mogoșoaiei, în fața clădirii guvernului de astăzi.
Sturdza s-a apucat de Palat în anul 1897, după ce a dus în țară un arhitect german, pe Iulius Reineqke, ca să-i înalțe Prăjitura. A cumpărat teren la intersecția Șoselei Jianu (B-dul Aviatorilor de azi) cu B-dul Colțea, Bd. Iancu de Hunoedoara de azi, și a ridicat “cea mai amestecată și mai bizară construcție din București, pe ale cărei fațade își dau întâlnire, infrățindu-se, elemente de epoci și stiluri diferite taiate în materiale de tot soiul și de toate culorile”, spunea arhitectul Grigore Ionescu în “Istoria Arhitecturii Românești”.
Ceva grandios, în stil eclectic somptuos, cu multe stucaturi și ornamente și patru turnulețe pe colțuri. După cum se constată, Ceauşescu, cu a sa Casă a Poporului (şi nu numai), nu este primul care a încercat să schimbe soarta arhitectonică a Micului Paris.
Emanoil Hagi-Mosco în “ București, amintirile unui oraș“:
“Conceput ca un volum aproape pătrat, cu două turnulețe de colț pe fațada principală, cu alte două turnuri circulare pe fațada posterioară (ce adăposteau closetele), palatul avea o dispunere simetrică la interior, amplasarea încăperilor fiind organizată în stânga și dreapta celor două saloane centrale concepute atât la parter, cât și la etaj,
Spațiul parterului a fost gândit ca spațiu de primire, organizare de recepții, fiind compus din saloane, salonase, camere pentru musafiri, sufragerie, odaie turcească, toalete, antreu.
Într-un document de la dosarul de solicitare a autorizației, avocatul Filitis, la cererea Prințului, revine cu dispoziția de avea pilaștri de marmură la fațade”.
În 1937, în spatele „Prăjiturii” a început construcția noii clădiri care avea să devină Ministerul Afacerilor Externe, o construcție în formă de E, cu patru etaje și terase pe toată lungimea lor, proiectată de arhitectul Duiliu Marcu, în stil neo-clasic fascist, astăzi sediul Guvernului României.
Ana Pauker a avut biroul de ministru de Externe în actualul Guvern, iar Beizadeaua, cu Palatul ei, cu tot a fost uitată, cum se întâmplă cu toate pe lumea asta. Rămân fotografiile document istoric și povestea Prăjiturii, povestea celor o mie și una de nopți care uite ca trăieste veșnic.
După cum se observă, având poza pe care am dat-o la articol, se poate constata exact poziţionarea clădirii: era exact acolo unde acum este gazonul din faţa Palatului Victoria, aleea de intrare, intrarea pentru presă şi biroul de presă, iar la etajul I sala mică rondă.
Evident că vechea clădire, de prost gust, trebuia demolată. Nu că Palatul Victoria ar fi de o mare frumuseţe arhitectonică…
