Rareori mărturisită, năzuinţa românului de a fi și dânsul şmecher ca orice om civilizat îşi are obârşia în primele manifestări ale concurenţei. Care concurență – la rândul ei, a căpătat vigoare odată cu industrializarea. Cetăţenii secolelor trecute nu visau să fie şmecheri, fiind, spre dezaprobarea urmaşilor, prea ocupaţi să fie patrioţi. O şmecherie, două, se mai permiteau în luptele cu turcii şi tătarii, dar ele erau intitulate „şiretenii” şi apreciate drept calităţi.

Persoanele cu care am abordat chestiunea s-au arătat de acord ca în competiţia socială să câştige deştepţii, puternicii şi şmecherii. Nu neapărat în ordinea asta, iar dacă vreunul dintre învingători e şi deştept şi puternic şi şmecher, bravo lui! De ăştia avem nevoie. Întrebarea e: la cine trebuie să ne referim când zicem „avem nevoie”?

La drept vorbind, e destul de greu să-l deosebeşti pe şmecher de „jmecher”. Odată, la mare, am cunoscut împreună cu un prieten două fete de peste Prut. Am stat o groază de vorbă noi patru. „Uni-i Cola, măi?” mă întreba una din când în când, iar noi ne păpădeam de râs. Până s-au enervat fetele şi ne-au strigat de la obraz: „Poati cî zâşim noi «uni» în loc di «unde», da’ şî voi zâşiţi «jmecher» în loc di «şmecher»!” Atunci ne-a sărit nouă ţandăra: pân-aici, madam! Să nu ne legăm de jmecherul național, minimalizându-i meritele.

Citește și: Netanyahu, premierul-magician al Israelului

Şmecherul îi şmechereşte pe alţii, străini, sau cel mult nişte cunoştinţe mai îndepărtate. Jmecherul te jmechereşte chiar pe tine. Citește textul mai departe AICI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here