Am obținut banii. Plecăm. Bagaje. Emoții. Formalități. Un avion cât Piața Matache ne înghite cu viață cu tot. Ne punem centurile și nu fumăm. Un avion excepțional, AIRBUS, pilotat minunat, stewardesse încântătoare – sunt câteva lucruri care te fac să regreți că nu te-ai născut în avion.

Ajungem la New York. Un om se agită, perorează, comentează, defilează, dă din mână, sâsâsie, vorbește, tace. O mașină infernală în slujba unui om. Victor Ernest Mașek. Un Repan blazat, aristocratic. Vom rămâne până mâine la New York. Dana Dogaru exultă. Un Valentin Teodosiu calm, mucalit, monolitic și imens, cu un cap cât primăria Banu Manta. Un prieten ne duce în Manhattan. Plouă rece, continuu. Mâncăm și bem vin bun, Marriott – The View. O tiribombă capitalistă, de furat ochii și banii. Patroni, afaceri, orchestre, picioare, burți, fâțe, oameni de nimic și noi.

Ne îmbarcăm pentru Santiago de Chile. Ne punem centurile și nu fumăm. Mâncăm, mâncăm, mâncăm. Obsesie paranoică a tuturor companiilor aeriene. Escala Miami, Florida. Unic – și de sus și de jos. Escală, Lima, Peru. Aeroport ciudat. Cam ,,otopenizat”(Repan). Trecem deasupra Triunghiului Bermudelor. Ne ținem respirația 17 minute. Trecem repede deasupra Cubei, Santiago. Suntem așteptați. Festivalieri, consilieri, ambasada. Suntem invitați la președinție. O grămadă de festivalieri aplaudă apariția unui președinte zâmbăreț, pedant, patetic, de circumstanță: Don Patricio Azlwin Azocar. Un fel de Cântarea Chile prezintă dansuri populare tradiționale. Bem șampanie, dăm mâna cu președintele și plecăm. E seară. O maioneză crepusculară, sângerie, prevestitoare se lasă, inexplicabil, peste orașul Santiago. Îmi vin în minte cuvintele lui Marquez columbianul: ”Sunt înspăimântător de realist”. Cineva întreabă la ce oră va fi cutremurul. Adormim într-un hotel de cinci stele, împreună cu toți bogătanii pe care-i conține.

Învăluită în cearceafuri, purtând cu ea grijile și speranțele noastre, pe deasupra trece mult râvnita Remedios.
Dimineața, mic dejun. Mâncăm: omletă, cârnăciori, cremvurști, șuncă, camaron, macheas, brânzeturi, kiwi, kaky palta, banane, chiyrimoa și alte necunoscute-nouă. Teatrul Antonio Varas. Spectacol. Festivalieri, politicieni, ambasadă, ambasador. Se joacă în spaniolă. Mare succes, mare ! Repan este atacat în stradă de patru chilieni diletanți. Scapă cu o geantă ruptă și cu două ligamente întinse. Redescoperim orașul Santiago. Verdeață, esplanade, lumini pariziene, eleve superbe, turburătoare, gospodine urâte, obosite, chilieni mici cu mâini scurte.
Apare La Trecera. „IONESCU A LA RUMANA: Excelentul spectacol românesc a fost o experiență îmbogățitoare.” Plecăm la VINA DEL MAR și VALPARAISO, unde mâncăm melci, srimpi, scoici, calamari și alte foste viețuitoare oceanice. Ne culcăm.

Deasupra hotelului trece un om bătrân, cu niște aripi foarte mari.

Plecăm la 80 de kilometri. Spre Anzii Codilieri. La Rancajua. Un fel de Calafat invadat de investitori. Primăria ne primește cu chiote, muzică și dans tradițional. Cuvântări, cuvântători.
Expoziție, trei spectacole, lume, lume, lume. Pe scaune, în picioare, pe jos, pe tavan.
Primarul vorbește de contribuția stelară a trupei și dispare.
Mașek vorbește de indiferența presei și tace.
Presa vorbește de ultimul spectacol al românilor cu ”Bărbierul din Sevilla” (”El Rancagumo”).
Abulia internațională este verificată.

Vom pleca la Santiago de Chile.
Ajungem la Santiago de Chile.
Seara, gălăgia actorilor tulbură toamna liniștită din Ambasada Română. Ardei iute, mititei, bere. Români. Mi-e dor de ”acasă”.
Înaintăm greu, precaut, în lichidul vâscos-plumburiu al acestui bazin latino-american, un Macondo tăcut și atemporal, răscolit de amintirea indienilor araucani, de ambiția învingătoare a lui Columb, de geniul chilianului Pablo Neruda și Omar Lara, de dictatura militară a generalului Juan Vicente Gomez, de tulburătoarea și extraterestra Insula Paștelui, de argentinienii Julio Contazar și Ernesto Sabato și Adolfo Bioy Casares și Jorge Luis Borges, și columbianul Gabriel Garcia Marquez și a câți-or-mai-fi-fiind.
Plecăm.
Muchas gracias, Chile !

Ne îndreptăm spre Buenos Aires- REGINA SUDULUI.
E toamnă. Aterizăm la Buenos Aires, Republica Argentina. Capitala federală de primește trist, bacovian. Totul e jilav. Plouă mocănește pe noi și pe iluziilor noastre. O zăpușeală umedă ne conducela Ambasada Română. Mâncăm vacă renumită și argentiniană. Bem vin bun, sec, rece, gratis și mult. Cazare la Hotel Savoz, patru stele. O gălăgie prevestitoare răzbate în camera dezamăgirilor noastre. Suntem anunțați că ploaia a stat. E ora unu noaptea. Un aborigen ne deschide ușa spre stradă. Orașul explodează zgomotos, în lumina reclamelor multicolore. Asta e, ce dracu! Suntem la Buenos Aires, orașul care nu doarme niciodată, regina Sudului. Începe spectacolul.
Cârciumi de toate națiile, bodegi, Coca-Cola, chioșcuri, femei înalte, bărbați viguroși, cea-mai-lată-stradă-din-lume, Sanzo, esplanade, artiști, boșorogi, boșorogiți, străzile de aur: Lavalle, Florida, mâncare, alcool, țigări, librării, papetării și porno( da, porno, nenică!).
Dar, peste toți și peste toate o muzică de dincolo de pasiunea vieții și statornicia lucrurilor, ceva dureros și tainic, parfum al amintirii, tangoul.
Noapte bună, Buenos Aires!

Suntem la Mar del Plata. Nu pot să măsor cu necuvintele mele frumusețea trufașă a acestui loc. Răsăritul soarelui la fereastra Hotelului Torres de Manantiales ne răsucește mințile.
În pauza unui spectacol, cineva mă întreabă :
”Ce vă aduce, de fapt ?”
”Invidia”zic.
”Aha!” zice
”Unde nu-i invidie, nu-i progres” citez din Mazilu.
”Aha!” zice.
”Din această întrecere tacită și complice s-au născut marile evenimente culturale ale umanității.”
”Aha!” zice.
Mă despart de el cu sentimentul că uneori sunt tâmpit de serios.”

Text scris de Horațiu Mălăele

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here