Februarie 19 este ziua în care se năştea în România, la Hobiţa Constantin Brâncuşi. Iată că, fără să vreau, soarta mă aduce pe 19 februarie 2022, într-o zi luminoasă de început de primăvară din seria anotimpurilor  schimbate de calendarul cosmic pe care  în secolul XXl abia îl descifrăm, la Palatul de la Mogoşoaia la expoziţia dublu aniversară a artistului plastic Mihail Gavril.

Şase decenii de viaţă şi patru de creaţie. Impresionante cifre. Un moment de aducere aminte, o carieră de indiscutabil succes, prilej potrivit pentru noi proiecte de viitor. Privind retrospectiv, căutând în sulurile de pânză din atelier sau în şirul ramelor  care înconjoară ca o mângâiere  pânzele imense cu  portrete ale  lui Brâncuşi pe care le-a expus, cu mândrie, la galerii în ţară dar şi pe alte meleaguri, participând la importante întâlniri ale artiştilor plastici. Dialogând cu artistul despre credinţă, despre harul primit de la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril care prin nume şi prenume îl ocrotesc , îi dau permanent dragul de muncă, despre prejudecată şi umiliţă, lumină şi întuneric …

Arhanghelii Mihail si Gavril

E cer senin, clădirile restaurate ale palatului de la Mogoşoaia, cuhnia, gheţăria, apoi biserica Sf. Gheorghe, ctitorită în 1688 de Constantin Brâncoveanu şi oglinda lacului atinsă doar de aripa unei păsări în zbor, completează atmosfera de pioşenie împletită cu un sentiment de linişte, îndemn la meditaţie şi pace sufletească. Intrăm în prima din cele opt săli care au fost alese  să găzduiască pe perioada 5-28 februarie 2022 o parte din grafica şi pictura lui Mihail Gavril. Am lipsit de la vernisaj, acum sunt un vizitator privilegiat, artistul mă însoţeşte pas cu pas şi îmi răspunde, conştiincios la întrebări. De-a dreptul fascinată de universul care se deschide în faţa mea, primesc, cu  smerenie darul de a fi acceptată în lumea lui de taină.

– De unde vine titlul “Hotarul nevăzut”? Mie îmi sugerează  linia infinitului spre care se înalţă sufletul după trăirea pământească.

Hotarul nevăzut

– Titlul l-a “sădit” în mintea mea părintele isihast Ghelasie de la mănăstirea Frăsinei.  Acolo, la acest Mic Munte Athos Carpatin, e un tărâm rezervat doar călugarilor,  femeia are interdicţie de vizită printr-un“ legământ cu blestem” scris de Episcopul Calinic.Ca să-i ferească pe călugări de ispite.

– Dacă pe piatra de legământ a sfântului locaş scrie “S-a oprit să treacă mai înainte, sub nici un chip, parte femeiască “, atunci îl rog pe Mihail să mai amintească, el, partea “bărbătească”de acele trăiri şi taine care l-au condus pe artist pe calea dialogului în absolut… Zâmbeşte şugubăţ  pe sub mustaţă, îşi coboară, pe ceafă pălăria  şi mormăie printre vălătucii de fum ai ţigării  pe care o stinge la jumătate,  zdrobind-o. Pentru că a moştenit prin genă şiretenia bonomă a moldovenilor nu va dezvălui nici unul din secretele ieromanahului Ghelasie şi, schimbă vorba !

– Eu am o o colecţie de peste 40 de palarii, şi mai multe jachete, pulovăre de lână, dar cum se face cald afară, ma duc la frizer şi mă tund chilug. Păstrez din trecut doar barba mare. Zâmbeşte şi face un selfie! E un fotograf amator care mânuieşte îndemânatic şi o cameră de filmare în miniatură.

Nu e prima oară când mă apropii de opera lui, i-am vizitat atelierul, am băut împreună vinul rubiniu, am vorbit despre viaţa lui, despre tristeţi, bucurii, iubiri. Este un artist care, după opinia mea,  se recunoaşte a fi, mai degrabă, un ţăran pelerin care a devenit boier.

Voi încerca să redau câteva momente de emoţie adâncă pe care le propune vizitatorului expoziţia lui Mihail Gavril “Hotarul nevăzut” de la Palatul Mogoşoaia. Un orizont deschis, generos care păstrează și aminteşte privitorului rădăcinile noastre, trăitori ai acestor pământuri. Creştini, cu degetele adunate în semnul sfânt al crucii, rugându-ne lui Iisus Hristos mântuitorul. Iertaţi de păcate, aşteptând, în veac învierea. “Cu moartea pre moarte călcând”. Adam si Eva într-un triptic, model reluat ca un refren dintr-o spovedanie. Pe Adam îl ghicesc în figura geometrică a pătratului iar Eva e alături, un cerc. În vârful piramidei se urcă pe o scară ale cărei trepte sunt făcute din cărţi. Adam şi Eva despre care biblia, cartea cărţilor a povestit pe larg, desluşind  pentru omenire misterul iubirii.

Adam si Eva

– Mihail, ai citit biblia în întregime?

-D’apoi, cum! Ar trebui să mă întrebi dacă am şi înteles din slova ei, învăţătura.

Privesc tablourile care reprezintă coloane şi îl întreb, ce sunt acele reprezentări ?

-Cum e omul în viaţă? Vertical, cu aspiraţii spre înalt. Cum e omul când pleacă în marea călătorie? Întins, la orizontală.

Coloane de lumină

Paşii noştri răsună uşor, alunecând pe marmura sălilor scăldate de soare, ce voi vedea, va confirma spusele lui Mihail.

-Cum a fost la vernisaj? În fotografii şi filmări, apari îmbrăcat cu un suman la care ai asortat un fular viu colorat, o ţinută care mă duce cu gândul la un  bucovinean de la Fălticeni, întemeietor de tabară de artă la Antileşti…

-Trebuie să vii în vizită neapărat, acolo a rămas mama, trăieşte familia, sunt nepoţii, e vatra mea. Şi am cumpărat loc de veci şi pentru mine în cimitirul unde se odihneşte în eternitate, tata. Pe unde am colindat în lumea asta mare, din Normandia unde am pictat o capelă de bisericuţă până în Asia sau Madrid sau Berlin sau Barcelona, sau Balcicul bulgăresc care împarte cu noi ţărmul Mării Negre sau lângă Girona casa lui Salvator Dali excentricul, ei bine, în tot locul pe unde poposeam, eu pictam. Mi-am păstrat obiceiul.

Albastru, domină albastrul în pânzele tale, comentez eu, neândrăznind să scot pe gură “porumbelul clişeu”, “albastru de Voroneţ”, pentru că tocmai văzusem pictura intitulată “Raiul şi Iadul (Voroneţ)”. Care e secretul albastrului tău? Sau, dacă e secret, nu se spune…

Raiul si Iadul (Voroneț)

– Albastrul din arta mea e al meu, format de mine. În general, treaba stă cam aşa, faci  o pictură caldă pe ocru, şi  o îndepărtezi folosind albastru, o culoare rece, a infinitului,  caldă în faţă şi rece în spate!

– După părerea ta, cerul e limita

– Care nu e atinsă de omeneşti simţuri. Cerul se vede şi se simte diferit în România faţă de Ţările Nordice, Suedia de pildă! Acolo pui mâna pe nori.

Ai pictat în Franţa, în Normadia şi îmi spuneai că era frig şi căutai soluţii tehnice să învingi umezeala. Erai singur printre pereţii reci, sus era Dumnezeu…  Crezi că un artist când pictează o biserică se apropie mai mult de Creator decât dacă stă în atelier şi pictează o icoană?

– Normal! Cu o condiţie. Trebuie să ai puterea să fii dur cu tine, din acest motiv eu nu am rămas să pictez icoane, am dus mai departe povestea, am sugerat  şi ce se vede aici sunt amintiri  de pe şantier.

– Mă întrebai de ce am pus titlul Hotarul nevăzut ! (lucrare premiată la Bienala Ioan Andreescu, cu Premiul Uniunii Artiştilor Plastici n.red) Pentru că poţi atinge nevăzutul cu puterea gândului şi-l poţi reprezenta pe pânză. Bolţi mânăstireşti, clopote  mici şi mari, coloane, turle înalte, aripi de păsări în zborul care poate fi şi a lui Icar . Sunt credincios, profund credincios, hai, să mergem, împreună la biserica din curtea palatului, să aprindem lumânări. Pentru vii şi morţi. Picturile, icoanele, schiţele de la Athos şi de la alte multe şi numeroase mănăstiri stau mărturie a credinţei mele în Dumnezeu, în sfinţii noştri, în tot ceea ce a însemnat creştinarea noastră de la apostolul Andrei încoace…

Vernisajul expoziţiei “Hotarul nevăzut” a avut loc în 2004. Din mănunchiul de însemnări ale criticilor de artă din acea perioadă, adunate de Marius Tița ( care este şi acum, în 2022.  alături de curator Mihai Precup prezent pe afișul manifestării)  în volumul “Mihail Gavril, Hotarul nevăzut, Emoţia şi voluptăţile retinei”  voi  cita un fragment din discursul lui Georges Athanasiades rostit cu prilejul decernării premiilor “Artforum 2007”. “Am cunoscut România mai degrabă prin muzica sa, prin artişti excepţionali precum George Enescu, Clara Haskil, Dinu Lipatti, Alexandru Moroşanu. În acest an am descoperit pictura românească şi de aceea sunt foarte bucuros să decernez premiul Fundaţiei Seymor Obemer pictorului Mihail Gavril”.

A venit vremea să parcurgem expoziţia în sens invers, ajungem la intrare unde sunt expuse trei tablouri pictate pe piele de căprioară. Ferestre  spre lumina, spre viitor. Mihail le mângâie cu podul palmei și cu un gest neaşteptat încearcă să le şifoneze, fără succes şi mă priveşte cu ochii lui mari, căprui care păstrează intactă lumina copilăriei din “Amintirile” lui Ion Creangă şi-mi şopteşte, complice: “Nu se rup “!

Ferestre

Te-ai gândit să-ţi scrii memoriile, altfel decât pe pânză?

– N-am talent literar, vă invit să  “citiţi”  schiţele, picturile mele! Am desenat şi am pictat pe piele, carton, aluminiu, inox, tablă, lemn, cam pe tot ce am găsit!

Nu închei acest dialog-schiţă de portret fără să mă opresc la tabloul intitulat “Floarea”. Are  în compoziţia în relief sfoară, bucăţele de lemn, culoare modelată în tuşe groase de vopsea albă. Îmi citeşte mirarea din privire…

– Sunt flori de la Antileşti…

Floare

Şi iarăşi zâmbeşte, cu sfială pentru că e prea timid să-şi facă reclamă zgomotoasă. Doar, politicos, vă invită să veniţi la Palatul de la Mogoşoaia să vă înnobilaţi sufletul. O experienţă deosebită care vorbeşte în limba universală a talentului despre Tradiţie şi modernitate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.