Preşedintele Klaus Iohannis dă impresia că e conştient că se apropie de finalul celui de-al doilea mandat al său la Cotroceni.
După 14 luni, în care tăcerea sa publică a fost întreruptă numai de intercalările unor jurnalişti, care au reuşit să-i smulgă pe picior declaraţii sumare, ieri a ieşit în conferinţă de presă şi a răspuns la toate întrebările care i-au fost puse.
Aproape total netransparent, spunând cât de puţin cu putinţă, iar pe unele subiecte absolut nimic.
Există însă câteva schimbări, faţă de planul tipic al conferinţelor de presă de până acum ale lui Iohannis.
Formal, până acum nu puteai pune decât două întrebări. Acum, fiecare jurnalist a pus câte întrebări l-au ţinut puterile – un jurnalist a avut un lung şi vituperant dialog cu şeful statului; voi reveni – iar Klaus Iohannis a făcut eforturi palide să-l oprească din şuvoiul de cuvinte.
La un moment dat, un jurnalist a ţinut un adevărat discurs despre România Educată (care, fie vorba-ntre noi, este unul dintre marile eşecuri ale preşedintelui Iohannis; pe acest subiect voi reveni într-un editorial ulterior), fără să fie stingherit absolut deloc.
Au fost jurnalişti care i-au spus în diferite feluri „nu aţi răspuns la întrebare”. Unul dintre ei, Cristi Pantazi, de la G4Media, a făcut un lucru fără precedent în istoria Administraţiei Prezidenţiale: l-a acuzat că a făcut presiuni asupra surselor publicaţiei, în privinţa scurgerii la G4Media a proiectului Legilor Securităţii Naţionale, şi la final l-a întrebat: „Cum v-aţi permis?”.
Iohannis a răspuns foarte liniştit, explicând cum.
Una peste alta, acum, când treptat forţa politică a preşedintelui, din punct de vedere constituţional, scade (şi în ultimele şase luni de mandat din anul 2024 va fi aproape zero), merită să amintim ce spunea Cristian Sima, în cartea sa, „Marea Spovedanie a brokerului fugar”, despre Klaus Iohannis:
Dacă nu iubiţi trădarea și dacă nu sunteţi avizi de surprize de proporţii în politica românească, Klaus Werner Johannis e cea mai bună alegere. Dar nu vă așteptaţi la minuni! Nu mută munţii, doar îi păzește.
Cu alte cuvinte, pentru că aşa sunt eu, mai terre-à-terre, Cristi Sima a spus despre Klaus Iohannis cam aşa:
Dacă România este o stână, câinele de pază Klaus Iohannis nu alungă lupii, dar păzeşşte stâna de ei.
Ok, din când în când, câte un lup mai intră-n stână şi haleşte o oiţă rătăcită. Haita de lupi face incursiuni şi devastează stâna, apoi câinele de pază ajută sobru, statornic, mops, tăcut, la refacerea afacerii ciobanului, spre recunoştinţa acestuia, după care se însoţeşte cu câţiva dintre lupi, despre care el crede că sunt ceva mai puţin agresivi decât alţii, iar ăştia îşi fac de cap şi mai rup în două câteva mioare.
Câinele ăsta, care e un ciobănesc german răbdător, se uită, vede, pînă la urmă înţelege, apoi, târziu, reacţionează, probabil cinstit, zicând de trei ori, tare: „Haaau! Haaaau! Haaaaaau!”, la lupii cu care a colaborat, apoi au rupt mioarele, iar aceştia fug speriaţi, discutând la ceas de taină:
Ai văzut, bă, şi noi, care credeam că a răguşit…
Acesta este Klaus Iohannis. După gusturile mele, aş fi preferat un fel de Traian Băsescu moral, dacă se poate aşa ceva, pe lumea asta. Adică: un preşedinte agresiv, constituţional la limită, care să muşte din duşmani şi să galvanizeze electoratul ritmic.
De exemplu, în 2016, aş fi dorit o atitudine complet diferită din partea lui Klaus. Foarte agresivă, ofensivă, încurajând iniţiativa privată şi societatea civilă, pronunţându-se explicit contra pomenilor electorale, explicând mereu de ce nu sunt bune şi care vor fi efectele acestora. Astfel, galvaniza electoratul Dreptei şi împiedica tripleta PSD-ALDE-UDMR să transforme România în moşia sa.
Dar acestea sunt ideile mele despre politică. Nimeni nu poate şti ce e în mintea încârligată a unui politician. Inclusiv în a unuia cum este preşedintele Klaus Iohannis.
