Caută
Close this search box.

Gustul rânced al înfrângerii FCSB, pe London Stadium

florin budescu

Am mai luat o papară urâtă, prin FCSB, pe London Stadium, aseară, după ce porniserăm vitejeşte, într-o manieră care dădea impresia că suntem un fel de FC Barcelona, care-şi încordează numai o zecime din secţiunea musculară disponibilă, pentru a învinge, şi se menajează pentru adevărata competiţie tare, cea din redutabila Superligă.

Trecem acum razant peste faptul că în fiecare an Gigi Becali ia jucători tineri foarte buni şi pe trei sferturi dintre ei îi face praf, apoi ne mirăm că Naţionala nu funcţionează şi marile speranţe nu se transformă în vedete internaţionale.

Cu mari eforturi, Nicolae Dică a pus la punct o echipă care până în minutul 70 a jucat foarte bine. Nu discutăm acum despre erorile făcute de Dică, după golul primit. Numai despre momentul penalty-ului. Generat de faza-fazelor: un atacant advers a intrat efectiv cu capul în pieptul portarului nostru, Târnovanu, care a jucat mingea.

Cei doi jucători, credem noi, nu pot fi acuzaţi de fault, au luptat pentru o minge. Maxwell Cornet nu ştia că se duce cu capul înspre gâtul lui Târnovanu, iar acesta a jucat mingea, apoi a fost lovit. Trebuia să fie minge de arbitru la FCSB. Dar… arbitrul a dictat 11 metri şi i-a dat cartonaş galben lui Târnovanu! Din acel moment, profilul jocului s-a schimbat. În 20 de minute, West Ham a înscris trei goluri.

fcsb
FOTO: courtesy Sport.ro

Da, putem vorbi despre faptul că o echipă de sârbi, dacă ar fi fost dezavantajată astfel de arbitru, ar fi reacţionat pe dos, devenind mai agresivă şi mai hotărâtă în joc decât până la acel 11 metri nedrept.

Dar trebuie să contextualizăm puţin lucrurile.

1. Ieri, în Marea Britanie a avut loc o tragedie: a murit un suveran cât o carte de istorie, Regina Elisabeta a II-a. Conform cutumei, din momentul decesului Reginei, orice activitate sportivă se opreşte. De ce s-a jucat meciul?

2. Vorbim despre Europa drepturilor, libertăţilor, egalităţii de şanse şi democraţiei şi facem astfel de mizerii mizerabile la un astfel de nivel? Într-o cupă europeană? E un joc, pentru numele lui Dumnezeu! E fotbal. Fair-play-ul unde este? Adică tu, Europa, ne dai în cap cu manualul democraţiei, de dimineaţa până seara şi retur, şi tot tu ne furi astfel, ca la Mizil? Absolut inadmisibil.

3. Marea Britanie e în doliu. Tu, club de mare tradiţie, WHU, ai un meci şi ar trebui să fii expresia exemplară a măreţiei Coroanei Britanice, a tradiţiei seculare în ale civilizaţiei. Inclusiv în sport. Dar tu ce faci? Accepţi să uzezi de astfel de ciupiri (aşa se numesc acestea în fotbal, dacă nu ştiaţi, ciupiri), ca să ce? Ca să câştigi un meci, după ce un sportiv de vârf al tău îl loveşte cu capul în piept pe portarul adversarului, de îi trebuie aceluia 10 minute, să-şi vină-n fire?

Acest comportament nesportiv al englezilor este impardonabil. Trecem peste reacţia penibilă a vectorilor de opinie din presa română şi mediul public din România. Am reuşit să digerăm faptul că, indiferent de ce se află în spate (un speciment grotesc ca Gigi Becali, o echipă sau alta cu un trecut sulfuros), este echipa care reprezintă România şi trebuie să ţinem cu ea.

Am ajuns să apreciem nişte jucători, nişte oameni de fotbal şi chiar să apreciem o siglă sau alta, ba chiar să ne bucurăm la un gol frumos înscris. Şi, când colo, ce fel ne ajută Europa drepturilor, libertăţilor şi mai ales a egalităţii de şanse să ne uităm trecutul sinistru din care venim? Nicicum.

Hai să ne întoarcem acum puţin în istorie, ca să înţelegem de ce avem un gust rânced.

Ţin minte, de când eram copil, meciurile Steaua – Dinamo. Tata era stelist, aşa că spunea: „Eu ţin cu Steaua. Tu cu cine ţii?”. Cum echipa mea favorită, Rapid, căzuse în Divizia B, în 1977, răspundeam: „Cu Dinamo!”.

Avea Dinamo, faţă de Steaua, pe ecranul alb-negru al televizorului, un avantaj de marketing. Steaua se vedea în tricouri şi şorturi negre-cenuşii, terne, care, pe fundalul gazonului, şi el cenuşiu-deschis, îi făcea pe Iordănescu, Troi, Aelenei sau Ion Ion, ori Sameş, Anghelini, Vigu, Dumitru sau Tudorel Stoica să pară anodini. Nici nu înţelegeai exact cum e posibil ca ţânţarii ăia slabi, abia vizibili, să reuşească să joace aşa de bine.

Dinamo, în schimb, în alb, apăreau umflaţi ca nişte bondari şi, exact cum le spunea numele, foarte dinamici. Cum să nu preferi aceasstă echipă luminoasă, dinamică, celeilalte, cenuşii, terne?

Apoi, pe măsură ce am crescut, am început să aflu lucruri. Cunoaşterea te face mai bun, mai drept şi mai raţional. Sunt sardonic. Am aflat de exemplu că Dinamo Bucureşti luase fiinţă în 1948, astfel: Unirea Tricolor București, echipa legionarilor, a fost preluată în ianuarie 1948 de MAI şi a fuzionat cu Ciocanul București (fosta Maccabi București), din Divizia A.

Până la finalul campionatului, cele două echipe s-au numit Dinamo A (Ciocanul) și Dinamo B (Unirea Tricolor). Dinamo B a retrogradat. Peste un an, când a promovat în Divizia A, a fost mutată la Brașov, apoi la Cluj și, în final, la Bacău, punând bazele echipei FCM Bacău, de mai târziu.

Am mai aflat că, dincolo de apartenenţa la MAI, în jurul echipei roiau generali de Securitate, care făceau cărţile, acroşându-şi rivalele din sport în afara terenului de fotbal.

La fel, marii jucători, precum Cornel Dinu, care venea de la Târgovişte, ori Dudu Georgescu, care venea de la Progresul Bucureşti, via CSM Reşiţa, ori ca Ilie Balaci sau Rodion Cămătaru, erau efectiv luaţi cu arcanul. Nu erai de acord, dispăreai din fotbal, te duceai să munceşti la Rovinari, în mină!

De partea cealaltă, Steaua era altă belea naţională. În 1947, marea echipă de fotbal interbelică Carmen Bucureşti a fost pur şi simplu exclusă din fotbal, prin ucaz de la Partid, iar locul rămas liber i-a fost luat de Clubul Central al Armatei.

În anii care au urmat, folosind un modus operandi tot mai perfecţionat, CCA (Clubul Central al Armatei), ca şi viitorul club Steaua, au folosit recrutarea şi încorporarea la termen a tinerilor sportivi, în toate sporturile, ca pe o metodă de selecţie a acestora spre echipele-fanion. De exemplu, clubul-antecameră al Stelei, în fotbal şi nu numai, era ASA Târgu Mureş.

Efectiv, erai înrolat, se vedea că ştii cu mingea şi ajungeai la Steaua. Aşa s-au format marile echipe ale Stelei, inclusiv cea care a câştigat Cupa Campionilor Europeni, după un trial-mamut, condus de Florin Halagian, la care au luat parte peste 100 de jucători aleşi pe sprânceană, din toată ţara.

Aşa. Acum să revenim la celebrele meciuri Steaua – Dinamo. Vedeai rpactic jucând două loturi naţionale. Din acestea, se făcea Naţionala. Puţine echipe au reuşit să scape de dominaţia politică comunistă: Universitatea Craiova, marea Craiova Maxima, Rapid (ulterior pedepsită cu retrogradarea, pentru tupeul de a câştiga campionate şi Cupa României în faţa Stelei şi a lui Dinamo), FC Argeş, UTA, FC Baia Mare (puţină lume ştie că marele Viorel Mateianu este părintele spiritual al lui Mircea Lucescu şi, indirect, fondatorul din umbră al marii şcoli de fotbal care a dus la apariţia Generaţiei de Aur).

Acum, meciurile. Se luptau Securitatea cu Armata (sau invers), după ce îşi împărţiseră ţara-n două. Atunci când Steaua închidea jocul şi ascundea cu îndemânare mingea-n gazon, Dinamo reacţiona, dând la oase. Aşa cum făcea în general, când nu-i ieşea jocul, indiferent de echipă.

Marii fotbalişti Cheran, Deleanu, Caşai, Mulţescu, Dinu sau Stoichiţă erau nişte cotonogari atât de feroci, că sunetul tibiei adversarului, atacate cu cramponul, ca la mawashi geri, se auzea prin televizor, până în casă la tine, dimpreună cu urletul de durere al fotbalistului advers atacat (pe o asemenea tradiţie, a fost posibil mult mai târziu ca Marius Lăcătuş să-l scoată din fotbal pe bietul Ardeleanu…).

Arbitrul? Se întorcea cu spatele. Evident, erau meciuri şi meciuri, se juca fotbal mult, erau mari valori, au fost mari jucători, erau cartonaşe de toate culorile, au fost bătăi generalizate pe teren, ca şi în vestiarele Naţionalei.

A venit Revoluţia. Cluburile s-au „privatizat”, adică s-au asociat cu investitori privaţi. Atât de privaţi, încât Dinamo a ajuns acum în Liga 2. Un outfit al clubului Dinamo Berlin e în liga a patra germană. Dinamo Zagreb performează în prima ligă croată.

Dinamo Moscova e în prima ligă rusă, pe locul 4. Să fie Rusia un exemplu bun? Dinamo Minsk e pe locul trei, în Belarus. Să fie Belarus un exemplu rău? Dinamo Kiev s-a privatizat şi rupe-n continuare lanţul. Dinamo Tbilisi, fosta echipă a urmaşilor lui Lavrenti Beria, e pe locul 2, în prima ligă georgiană…

E treaba lui Dinamo Bucureşti să se descurce în noul context, să se cureţe definitiv de propriul trecut cu gust de stele albastre şi să intre iar în ascensiune, luând exemplul Rapidului, cumva.

Steaua a devenit FCSB, cu un investitor exotic comportamental, în timp ce un outfit numit CSA Steaua pierde timpul în Liga 2. TSKA Sofia activează în continuare în prima ligă bulgară. TSKA Moscova este pe locul doi în Rusia, încadrată de Zenit şi Krasnodar. Steaua Roşie (Crvena Zvezda) Belgrad e pe locul al doilea, în prima ligă sârbă.

Ce va mai fi? Noi ne dorim ca toate aceste echipe (şi celelalte) să fie cât mai valoroase, pentru că atunci şi Rapid va fi mai valoroasă. Dar realitatea e sub dorinţa noastră. Deocamdată, cel puţin. Aici suntem.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ultimele stiri