Prezenţa Argentinei în finala Cupei Mondiale din Qatar are în spate, în istoria acestei ţări sud-americane, atrocităţi cumplite şi un dictator al cărui nume este hulit: Jorge Rafael Videla.
Argentina este a șasea oară în istorie în finală. Prima dată, acum 44 de ani, s-a întâmplat chiar la ediția inaugurală din anul 1930, când Argentina a pierdut în finală, 2-4 cu Uruguay.
Apoi, au urmat ani de secetă pentru țara lui Messi și Maradona, până în anul 1978, când a venit cel de-al doilea titlu, cu o istorie aparte.
Ca şi celelalte ţări din America de Sud, în anii 1970, Argentina a căzut pradă juntelor militare, iar regimul generalului Jorge Manuel Videla a fost de o cruzime rar întâlnită.
În Argentina, au apărut atunci centre de tortură, în care opozanţii ideilor sale neofasciste, cei mai mulţi dintre ei tineri studenţi, trăiau clipe de coşmar.
Bărbaţii erau castraţi, iar femeile violate, sub ameninţarea câinilor şi a bastoanelor electrice. Când nici tortura nu mai era de ajuns, se trecut la măsuri şi mai dure. Oamenii efectiv dispăreau.
În jur de 30.000 de argentinieni s-au pierdut fără urmă, mărturiile ulterioare răsturnării regimului scoţând la iveală adevăruri dramatice. Mulţi dizidenţi fuseseră îmbarcaţi în avioane militare şi efectiv aruncaţi de vii, în Oceanul Atlantic.
Aceasta era situaţia, în Argentina anului 1978, o ţară terorizată de oamenii lui Videla şi din acest motiv doi fotbalişti uriaşi, olandezul Johan Cruyff şi germanul Paul Breitner, au refuzat să meargă la Mondiale.
“Nu pot să joc fotbal la un kilometru de un loc în care oamenilor li se scot unghiile”, a declarat Cruyff.
Locul despre care vorbea olandezul se numea Şcoala Mecanică a Marinei, un fel de “Auschwitz” argentinian, aflat în imediata apropiere a stadionului Monumental, al celor de la River Plate, din Buenos Aires.
În 1978, Videla s-a folosit de Cupa Mondială pentru a-şi cosmetiza imaginea. L-a chemat la deschidere pe fostul secretar de stat american, Henry Kissinger, a suplimentat bugetul de organizare şi a investit puternic în infrastructură, construind stadioane şi aeroporturi noi.
El a pus la dispoziţie oamenilor steaguri naţionale şi a oferit fanilor celebrele confetti, care au făcut ca Argentina 1978 să ofere în tribune unul dintre cele mai spectaculoase turnee finale.
Pe vremea aceea, era permis ca echipele să joace printre mii de confeti. Finala de pe Monumental, supranumit „La Bombonera”, s-a jucat astfel. Stadionul era supranumit astfel pentru că spectatorii aruncau din tribune o ploaie de ambalaje aalbe de bomboane.
Strategia lui Videla a dat roade, argentinienii de rând şi nu numai, chinuiţi de problemele zilnice, găsind în fotbal cel mai bun mod de a refula.
“Lumea fugea după autocarul nostru, sperând să ne îmbrăţişeze. Am simţit o căldură extraordinară din partea poporului, chiar dacă ştiam şi noi cum stau lucrurile în ţară”, a declarat căpitanul de atunci al “pumelor”, Daniel Passarella.
Argentina a câștigat atunci finala cu Olanda, scor 3-1, în prelungiri, după ce batavii au avut o bară în minutul 90, și a avut în Mario Kempes pe golgeterul turneului.
A fost echipa lui Fillol, Passarella, Ardiles sau Bertoni, antrenată de Luis Cesar Menotti, cel care a fost nevoit să renunțe la un jucător din lot, înaintea turneului final: Diego Armando Maradona.
Ironia face că Menotti, dincolo de antrenorat, era un fin intelectual de stânga care ura dictatura lui Videla. Mai este şi povestea cu meciul dintre Argentina şi Peru, care a fost trântit cu 6-0 de peruani, în urma unei înţelegeri între dictatorii celor două state.
Ulterior, Diego Maradona și-a condus că măiestrie echipa, spre titlul din anul 1986, dar a ieșit și vicecampion în anul 1990, în finala pierdută în fața Germaniei. Argentina a jucat finala și în anul 2014. A pierdut-o tot în fața nemților, aminteşte Ziare.com.
