Cu toții am fost, recent, martorii unor evenimente sportive cu un impact deosebit pe întreg mapamondul: Campionatul mondial de fotbal și moartea celebrului fotbalist Pelé, pe numele său real Edson Arantes do Nascimento. Ambele evenimente au declanșat în rândul microbiștilor o confruntare de opinii având ca țintă stabilirea celui mai mare fotbalist al planetei, din punct de vedere al aptitudinilor și performanțelor sportive: Messi sau Pelé. Primul a fost introdus în dezbatere pentru că a reușit să-și adauge în palmares și ultimul mare titlu care îi lipsea, cel de-al doilea, ca urmare a trecerii lui în neființă. În această gâlceavă sportivă au fost atrași și susținătorii nu mai puțin celebrului fotbalist Maradona a cărui adulație se află, încă, la o cotă ridicată, cu toate că El Pibe D’Oro – cum era poreclit argentinianul – ne-a părăsit în urmă cu aproximativ trei ani. S-au mai adăugat trioului gigantic, într-o proporție mai mică sau mai mare, fotbaliști, precum: Cristiano Ronaldo (încă în activitate), Ronaldo Nazario, Johan Cruyff, Zinedine Zidane, George Best… și lista poate continua.
Disputa a încins spiritele pe rețelele de socializare. Ea se declanșează instantaneu la cea mai mică aluzie referitoare la supremația fotbalistică. Este o bătălie pătimașă de argumente pro și contra care nu va înceta niciodată făcând parte din acel microb al pasiunii pentru jocul cu mingea rotundă, de care un microbist cu greu se poate lecui. În mersul istoriei spre eternitate o parte dintre susținătorii celor care au fost obligați de propriul sistem biologic să părăsească arena s-au disipat. Și, pe undeva, e firesc să se întâmple așa. Oamenii mai și mor, însă am să ating acest punct nevralgic în partea de final a materialului.
După ce a agățat ghetele în cui, munca și performanțele fotbalistului de renume se mută în cartea de istorie. Inevitabil apar noi eroi în competiție, iar această înfruntare comparativă de păreri devine din ce în ce mai acută, pe măsură ce apare un alt fotbalist, care se detașează prin calitățile sale de tot ceea ce există în întrecerile fotbalistice la momentul respectiv.
Eu nu mi-am propus să intru în păruiala de idei a suporterilor, pentru simplul motiv că nu are nicio finalitate. Din această încăierare nu iese nimeni învingător. Cei care îl idolatrizează pe Messi nu vor ceda niciodată indiferent de raționamentele oferite. La fel și cei care îi divinizează pe Ronaldo sau pe Maradona. N-aș face decât să declanșez niște dueluri verbale înfocate pe un subiect fără niciun deznodământ.
Opinia mea privitoare la această dezbatere caută să evite orice ceartă cu o tabără sau alta de susținători. După umila mea părere, toți sunt „Dumnezeii fotbalului” pentru perioada în care au activat. Pelé a fost cu siguranță cel mai bun fotbalist al planetei dacă ne referim la decada 1960 – 1970. Maradona, la rândul său, a preluat această ștafetă și s-a cocoțat în fruntea ierarhiei fotbalistice în perioada care a urmat. Messi și Ronaldo s-au duelat pentru supremație într-o alternanță demnă de admirația globului. Cert este că fiecare dintre acești titani și-a lăsat amprenta în ceea ce numim evoluția sportului-rege. În analele fotbalului mondial descoperim un lung șir de urme ale celor care, prin talentul lor inegalabil, au făcut să se scrie despre ei, contribuind din plin la ridicarea acestui sport la statutul de artă. Comparația dintre acești coloși fotbalistici este absurdă. Nu poți compara jocul de fotbal al anilor ’60 cu fotbalul din ziua de azi. Nu poți compara modul de organizare și desfășurare a Campionatului mondial sau a altor competiții majore, din vremuri diferite. Sunt multe alte elemente care golesc de conținut aceste paralelisme. Ritmul, dinamica întrecerii, capacitatea de efort a jucătorilor, organizarea și ansamblul relațiilor de joc, strategiile antrenorilor sunt substanțial diferite de la o perioadă la alta. Ca să nu mai vorbim de industria de marketing. În zilele noastre cota unui fotbalist este, adeseori, umflată de o publicitate contrafăcută. Prin urmare, comparația dintre șurubul de la crampoane și șnurul de la șort este inutilă.
În esență, fiecare iubitor al jocului de fotbal are în sufletul său propriul clasament. Acolo, cu siguranță, idolul fiecăruia este lider detașat. Cred că acest lucru este cel mai important, la urma urmei. Pe lângă această ierarhie proprie, la fel de important este respectul pe care trebuie să-l acordăm celorlalți competitori. Să acceptăm că, fără acești contracandidați, și idolul nostru ar fi mai sărac.
Am lăsat intenționat la urmă un punct de vedere trist despre acești uriași ai fotbalului. În plină popularitate și recunoaștere publică „Zeii fotbalului” au toată lumea la picioare. Întreaga suflare fotbalistică se înclină cu deferență în fața talentului lor. Toți vor să-i atingă. Toți vor un autograf. Toți vor să fie în preajma lor, atunci când gloria îi mângâie pe cap. Nu și atunci când uitarea ne înlătură gândurile de la ei, când ne suprimă amintirile și ne transformă sufletul într-o statuie de gheață.
Nu am apucat să-l văd pe marele Pelé jucând, dar am copilărit cu aprecierea generală a talentului său, cu omagiile care i se aduceau. Înregistrările video cu prestațiile marelui jucător brazilian m-au convins că-și merită locul în galeria celor mai buni fotbaliști ai lumii. Cu toate acestea, am fost șocat să văd cât de puțini, dintre cei care l-au iubit – sau au pretins că-l iubesc – în timpul vieții, l-au însoțit pe ultimul drum. Nu am avut pretenția să observ sute de mii de admiratori. Mulți dintre cei care l-au văzut și l-au aplaudat pentru valoarea sa fotbalistică nu mai sunt printre noi. Dar măcar cei care au avut ceva de învățat de la el, cei care pretindeau în sus și în jos că-l prețuiesc pentru realizările sale, pentru moștenirea lăsată acestui sport. Măcar o parte din cei care, atunci când marele fotbalist era printre noi, roiau în jurul său din tot felul de motive personale. Recunosc că am simțit o durere profundă în fața acelor imagini dezolante de la înmormântarea sa. Am înțeles atunci că până și unui Zeu i se poate întâmpla să moară într-o tăcere condamnabilă…
