Acum puţin timp, ministrul PSD al Agriculturii, Petre Daea, era în direct, pe Antena 3. Moderatoarea Cătălina Porumbel, din studio, i-a făcut pasă demnitarului, cu o întrebare.
De la celălalt capăt al legăturii, s-a auzit un sforăit gros. Consternate, colegele lui Porumbel din studio întâi au trecut printr-un fenomen de lungire a feţelor. Apoi, au început să mustăcească. Oana Stancu Zamfir şi-a pus, jenată, mâna la gură, să nu se vadă zâmbetul ironic.
Dar Daea nu este decât ultimul personaj mai pitoresc care a condus Ministerul Agriculturii. Indiferent de formaţiunea politică pe care a reprezentat-o oricare dintre miniştri, una peste alta, nici unul nu a făcut nimic. Absolut nimic. Agricultura românească a fost 32 de ani un sat fără câini.
1. În 1990, punctul forte al agriculturii româneşti – prezenţa unei consistente reţele de irigaţii, a fost făcut praf, în scurt timp. Efectiv, ţevile de cupru care formau acest sistem au fost furate şi vândute la rematuri.
2. Tot în 1990, s-a petrecut un fenomen foarte interesant, pe care-l povestea controversatul Dinu Patriciu. Cabinetul Roman a trecut rapid prin Parlament Legea 31 a societăţilor comerciale şi regiilor autonome, care e şi acum baza economiei post-comuniste.
Dar apoi majoritatea ultraconservatoare s-a prins şi următorul act normativ, Legea 18 a fondului funciar, a fost făcută praf.
Până prin 2000 – 2005, ţăranii s-au certat, bătut şi omorît pentru fostele pământuri, cooperativizate de comunişti, din cauza nebuloaselor din Legea 18.
3. Cele mai bune pământuri din România, gestionate de fostele IAS-uri, pe de altă parte, au fost cumpărate, în general de foştii directori ai acestora. Apoi, aceştia şi-au demonstrat limitele competenţelor. Unii, majoritatea, au dat faliment, iar aceste mici proprietăţi au fost cumpărate de cei care aveau bani.
Cine puteau fi aceştia, într-o ţară decapitalizată puternic? Străinii. Aşa s-a ajuns că majoritatea pământurilor bune au devenit proprietatea unor cetăţeni străini. Printre puţinele excepţii au fost mari proprietari, ca Dimitrie Muscă, în Crişana, ori Adrian Porumboiu, în estul Moldovei.
4. Unde suntem acum? Nu există politici coerente pentru economia agricolă. Nu există burse agricole locale.
În timp ce Valonia însorită prospera, Flandra mai umbroasă se uita la restul Belgiei cu jind. Atunci, pe un plan de afaceri ingenios propus de guvern, în Flandra au început să prosperemicile afaceri ţărăneşti.
Câteva hectare de pământ, un cuptor de pâine. Prosperitate. În câţiva ani, situaţia se inversase: valonii se uitau cu jind la flamanzii prosperi. Ar trebui să folosim acest model.
5. Şi mai spun un singur lucru: în Cabinetul Ciorbea, a fost ministru al Agriculturii profesorul Dinu Gavrilescu, care condusese anterior Institutul de Cercetări de la Fundulea. Evident că nici el, de altfel un domn decent, nu a făcut nimic, dar absolut nimic.
Merită spus însă că, dacă te duci azi la Fundulea, vezi ce jale e în acel loc. Vremurile de altădată sunt demult apuse. Sărăcia e cruntă. Bucureştenii se duc să pescuiască pe salba de bălţi Fundulea, dar… autorităţile locale au sărăcit locul.
Exemplu care ne-a fost dat de un localnic: Makita a vrut să vină la Fundulea, să-şi pună la punct cartierul general aici. Boşii locali au cerut şpagă. Aşa că Makita s-a dus la Brăneşti.
Cine iese prin comuna Pantelimon şi trece prin Brăneşti, apoi prin Fundulea, înţelege despre ce vorbim. Cine a aşteptat şpagă şi cine a făcut afaceri inteligente.
