Ce ne aşteaptă la marele cutremur

Ce ne aşteaptă la marele cutremur? O imagine coşmarescă mă bântuie, după ce am văzut-o îngrozit, chiar acum, pe o televiziune de ştiri.

Voi descrie în cuvinte ce este în Turcia, într-unul dintre oraşele lovite de cutremure, apoi voi juxtapune cu cazul României.

Colaps

O poză îngrozitoare are în plan central o clădire care efectiv a colapsat în sine, cu vreo patru planşee întregi, unul peste altul.

Nu mai există însă nici un fel de pereţi verticali. Efectiv, aceştia s-au fărâmiţat, s-au făcut praf şi pulbere. Nefericiţii aflaţi acolo au fost striviţi sub greutatea planşeelor.

Acestea stau unul peste altul, puţin deplasate. Cel mai în faţă e cel de dedesubt, iar cel de-al patrulea este cel mai retras. Probabil că deplasarea s-a datorat mişcărilor seismice din timpul căderii.

Nu este poza asociată la articol, pentru că aceea e deţinătoare de copyright. Poza este din Enciclopaedia Britannica, de la cutremurul teribil din Izmit, din anul 1999.

Structural, lucrurile sunt simple. Există doi factori. Primul e că pereţii verticali erau numai stâlpi de fier-beton, iar compartimentarea pe camere era făcută cu „umplutură”. Cărămizi, BCA, mortar.

Aceşti pereţi nu au decât o rezistenţă seismică limitată. Ei sunt, la un astfel de seism, ca şi cum ai pune rigips. Blocurile din România au voie să fie proiectate aşa numai dacă au maximum trei sau patru etaje.

Am văzut un clip video, cu un bloc de cel puţin 10 etaje, din Gaziantept, care a colapsat astfel, cu planşeele căzând plăcintă, unul peste altul. Acel bloc nu avea pereţi verticali ranforsaţi în fier-beton, doar stâlpi.

România este plină de astfel de blocuri. Lângă bulevardul aproape de care stau, sunt cel puţin ;ase. Singura diferenţa dintre pericolul în care suntem noi şi cel în care erau turcii, săracii, este legată de tipul seismului.

La aceeaşi mărime a seismului, dacă el este vertical, distrugerile sunt multe mai mari, pentru că atacă structura verticală de rezistenţă. În Turcia, cutremurele au fost verticale.

În România, marile seisme vrâncene au o primă undă scurtă verticală, apoi urmează balansul orizontal lung.

Terifiant, dar mult mai puţin distrugător. De ce? Pentru că planşeele orizontale sunt ranforsate oricum ţeapăn, în beton armat, şi rezistă.

Dar vom avea şi noi astfel de plăcinte colapsate una peste alta. Vizavi de blocul în care am stat în Focşani, pe strada Aurel Vlaicu, există nişte blocuri de patru etaje, cu nişte apartamente fantastice, cu camere de zi duble, complet decomandate.

Nu au decât pereţi de umplutură, din BCA. După cutremurul din 77, aceştia s-au fărâmiţat în toate direcţiile. Să luăm aminte.

Moloz

În dreapta imaginii terifiante pe care am văzut-o, este o grămadă de moloz, ca un deal. Acolo a fost probabil o clădire veche, fără structură de rezistenţă. Seismele au vânturat-o pur şi simplu, făcând-o praf şi pulbere.

Azi, am trecut prin centru şi m-am uitat îngrozit în jur, la imobilele vechi, de 6-8-12 etaje, despre care ştiu clar că sunt astfel şi ştiu ce se va întâmpla cu ele, la un mare cutremur.

În anul 2009, am făcut un reportaj despre şi prin clădirile cu bulină roşie din Bucureşti. Este plin centrul, dar nu numai, cu clădiri cu faţa ruptă, gri şoricel, crăpată, interbelice, desigur, care au risc seismic.

Vizavi de Interccontinental (oricum s-ar mai numi acum), este imobilul din str. Batişte, nr. 5, de zece etaje. O singură scară. Lift central pe stil vechi. Clădirea asta se va face praf. Grămadă de moloz.

Când mă uitam la avizier, la anunţul privind imposibilitatea consolidării, pentru că pe administraţia locală o doare-n Mozambic, pe lângă mine a trecut un domn de vârstă medie, grăbit, cu o geantă diplomat imensă, de piele, transpirat.

L-am întrebat: „Ştiţi că blocul acesta se prăbuşeşte, la un cutremur mare?” Mi-a răspuns: „Da.” Am insistat: „Şi ce veţi face?” A răspuns, cu un râs nervos: „Mă arunc de la etajul cinci, unde stau!”.

Întrebarea care se pune e dacă va avea timp să se ducă la geam, să se arunce prin el, adică dacă, până ajunge el, geamul camerei apartamentului blocului va mai exista.

Contraexemplul este tot în zonă, pe Bd. Bălcescu, la nr. 25. Blocul Wilson, o clădire-simbol a Capitalei, în care am fost.

Este una dintre puţinele în care proprietarii s-au mobilizat şi au realizat consolidarea seismică a clădirii. Este ţeapănă. Nu va cădea. Deci, se poate.

Într-o rână

În fine, în centru, în plan îndepărtat, în imaginea care mă bântuie, este un bloc de vreo cinci etaje aproape întreg. Aproape – în sensul că întregul bloc este aparent intact – cel puţin faţada, dar este înclinat într-o parte, ca un om înţepenit de la lumbago.

Acesta este alt caz întâlnit şi în România. De prin anii 70, dinainte de cutremurul din 4 martie 1977, în toată ţara au început să fie ridicate blocuri din prefabricate.

Efectiv, era adus peretele, cu dreptunghiul pentru geam gata, din fier beton armat, şi la capăt erau nişte mustăţi de fier beton.

Unde se întâlneau două canturi, mustăţile erau sudate între ele, apoi era făcută deasupra o reţea de fier beton mai subţire, pe care era turnat ciment. Nu mai existau cofraje.

Problema este că termenul de gsaranţie al sudurilor acestea s-a dus de mult la culcare şi acum doarme somnul drepţilor. Teoretic, o sudură poate dura şi 50 de ani, dar nu aş miza pe asta.

Dacă o grupare anume de suduri, de pe o latură a blocului făcut din astfel de prefabricate, s-a dus pe copcă, atuncci blocul acela se va înclina într-o rână, exact ca în imaginea de la care am pornit.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că discutăm aici despre iresponsabilitate guvernamentală. În Turcia, e un dictator, pe care-l afectează-n Burkina Faso de turci, pentru că el este Sultanul, Unicul, Supremul.

În România, avem de-a face cu un lung şir de politicieni care, din punctul acesta de vedere, au fost peste 30 de ani complet inresponsabili.

Avem un fond imobiliar învechit, care, dacă generam o piaţă imobiliară sănătoasă, era înlocuit treptat cu alt fond imobiliar, bazat pe construcţii mai noi.

Restul? Este treaba Inspecţiei în Construcţii.