Consecința trădării

Din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre trădarea a fost, este și va rămâne cea mai perfidă formă de infidelitate din viața umanității. În profunzimea acestui tip de comportament uman vom descoperi întotdeauna dorința de putere, egoismul, vanitatea, invidia sau lăcomia unor creaturi fățarnice, pentru care recurgerea la mijloacele necinstite reprezintă o manieră șireată de satisfacere a intereselor personale. Toate acele trăsături negative enunțate definesc, în ansamblul lor, conduita prefăcută și dizgrațioasă a trădătorului, a cărui hrană scârnavă o reprezintă suferința celui înșelat.

În trecutul poporului român au existat mai multe fapte detestabile de viclenie și vânzare, în urma cărora o serie de conducători au fost asasinați sau au fost supuși la umilințe sfâșietoare. Prin acest material mi-am propus să prezint o serie de întâmplări dramatice, ale căror urmări au influențat parcursul istoric al acestui neam și au crestat o rană adâncă în sufletul poporului nostru. Prima relatare îl vizează pe marele rege al dacilor, Burebista. Misterul morții sale neașteptate păstrează și astăzi suspiciunea  trădării, venită din partea unor apropiați. Nu se știe cine a pus la cale complotul. Cert este că uciderea conducătorului dac s-a realizat cu largul concurs al unor persoane din anturajul său. Bănuiala s-a îndreptat, inclusiv, spre marele preot Deceneu, principalul sfetnic a lui Burebista și care, după moartea acestuia, a preluat unul dintre cele patru regate desprinse din marele stat dac centralizat.

Despre trădarea lui Decebal s-a vorbit și în filmul Columna, regizat de Mircea Drăgan, cu precizarea că în peliculă numele trădătorului este Bastos, iar în istoriografie este Bicilis. Din relatarea istoricului roman, de origine greacă, Dio Cassius, rezultă că omul de încredere al lui Decebal le-a arătat romanilor unde a ascuns regele dac comorile statului. Cu toate acestea, din cuprinsul mărturisirii nu rezultă că Bicilis ar fi făcut gestul de trădare înainte ca regele dac să se sinucidă, ci numai după ce Sarmizegetusa ar fi căzut în mâinile cotropitorilor, motiv pentru care sunt rezervat în a susține teoria conform căreia Bicilis ar fi arătat romanilor conductele de apă care alimentau cetățile dacice și ar fi oferit informații prețioase dușmanului despre strategia de apărare a conducătorului dac.

Vlad Țepeș a fost trădat chiar de fratele său, Radu cel Frumos, pentru care caftanul turcesc și bogățiile Imperiului Otoman valorau mult mai mult decât credința ortodoxă și iubirea de neam. Mizând pe lăcomia și lașitatea unor boieri, Radu cel Frumos a închinat țara turcilor, fiindu-i mult mai ușor să dezbine curtea domnească, decât să-și sprijine fratele în cumplitele lupte de apărare împotriva cotropitorilor.

Domnitorul moldovean Petru Rareș a trecut și el printr-un episod al trădării când boierii care, inițial, i-au fost fideli l-au abandonat în fața turcilor conduși de Soliman Magnificul, voievodul fiind nevoit să se refugieze în Transilvania. În cadrul acelei expediții, turcii au jefuit Suceava, iar printre podoabele sustrase s-a aflat și sabia lui Ștefan cel Mare, expusă astăzi în Palatul Topkapî din Istanbul, fosta reședință a sultanilor otomani.

Ioan Vodă Viteazul, poreclit și Armeanul, care a domnit în Moldova între anii 1572 – 1574, a avut parte de o moarte cumplită în urma trădării pârcălabului Ieremia Golia. Acesta, pentru 30 de pungi de galbeni, l-a vândut la turci, care i-au tăiat capul și i-au legat trupul de două cămile gonite în sensuri opuse, sfâșiindu-l în bucăți.

Martirul Constantin Brâncoveanu a fost trădat de rudele sale, boierii Toma și Constantin Cantacuzino. Primul i-a ajutat, fără știrea domnitorului, pe ruși în războiul acestora cu turcii, iar al doilea a uneltit la Înalta Poartă cu intenția de a-l pune pe tron pe fiul său, Ștefan. În urma intrigilor celor doi Constantin Brâncoveanu a fost înlăturat din scaunul Țării Românești și ucis într-un mod barbar, împreună cu ginerele și cei patru fii, la Istanbul, în ziua în care lumea creștină sărbătorea Adormirea Maicii Domnului (15 august 1714). Pedeapsa trădării a venit peste doi ani, când Ștefan Cantacuzino și tatăl său au fost uciși de turci într-un mod asemănător. Cei doi au fost decapitați, iar trupurile lor au fost aruncate în mare. Țestele uneltitorilor au fost umplute cu bumbac și prezentate marelui vizir Gin Ali.

De o trădare odioasă au avut parte și bravii luptători pentru drepturile românilor transilvăneni: Horea, Cloșca și Crișan. În cazul lor durerea este cu atât mai mare cu cât, în Ardealul acelor vremuri, românii erau asupriți și batjocoriți de stăpânii maghiari, iar în luptele pentru eliberarea din iobăgie cei trei moți au fost trădați chiar de consătenii lor. Pentru 300 de galbeni mai mulți țărani din zona Munților Apuseni i-au predat pe liderii răscoalei țărănești vicecolonelului Kraj și silvicultorului Anton Molczer. Din echipa trădătorilor lui Horea și Cloșca au făcut parte următorii: Nuțu Matieș, Ion Matieș, Simon Matieș, Vasile Matieș, Gheorghe Matieș, Simion Iacob, Dumitru Neagu și Ștefan Trifu. Într-o manieră asemănătoare Crișan a fost trădat de preotul din Cărpiniș, Moise Popa, în asociere cu preotul din Lupșa, Simeon Popa. Înfiorătoarea execuție a lui Horea, Cloșca și Crișan ne provoacă și astăzi indignare și durere.

În gruparea trădătorilor lui Alexandru Ioan Cuza regăsim foarte mulți ofițeri, după cum urmează: colonelul Nicolae Haralambie, șeful artileriei, maiorul Dimitrie Leca, șeful gărzii Palatului Domnesc, coloneii D. Crețulescu, I. Călinescu, Gheorghiu și Berindei, căpitanii Mălinescu, Lipoianu, Handoca, Costiescu, Candiano-Popescu, Constantin Pilat. Lor li se adaugă cei opt oameni politici care au format „monstruoasa coaliție”, respectiv: I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Gr. Brâncoveanu, D. Ghica, I. Ghica, Gh. Știrbey, A. Panu, C. Brăiloiu. Dintre ofițerii enumerați, cel mai parșiv a fost colonelul Nicolae Haralambie al cărui comportament a compromis imaginea armatei și a necinstit jurământul militar. De altfel, după abdicarea forțată a lui Cuza, colonelul Nicolae Haralambie a făcut parte, alături de generalul Nicolae Golescu și politicianul Lascăr Catargiu, din Locotenența Domnească, organismul instituit să exercite conducerea statului în timpul interimatului. De asemenea, la urcarea pe tron a principelui Carol I, colonelul Nicolae Haralambie a fost numit ministru de război.

Pentru a spăla onoarea armatei, generalii Manu și Florescu i-au cerut noului conducător al statului, printr-un protest în scris, cercetarea și pedepsirea celor care, prin implicarea în actul de trădare din noaptea de 11 februarie 1866, au dezonorat uniforma și statutul de militar. În mod deloc surprinzător, principele Carol I nu a dat curs solicitării.

Un alt caz celebru de trădare națională este cel al ofițerului Constantin Crăiniceanu, fiul generalului Grigore Crăiniceanu, fost ministru de război și comandant al armatei a 2-a în Primul Război Mondial. Constantin Crăiniceanu era, în același timp, și nepotul generalului Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General. El a fost condamnat la moarte și executat chiar de plutonul la comanda căruia se afla. Constantin Crăiniceanu s-a făcut vinovat de complicitate la trădare prin ajutorul acordat colonelului Alexandru D. Sturdza – fiul marelui om politic Dimitrie Sturdza – care în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1917 a dezertat din armata română și a fugit la inamic. Dezamăgit de actul săvârșit de fiul său, generalul Grigore Crăiniceanu a refuzat orice implicare în salvarea acestuia spunând: „Între datoria față de patrie și fiul meu eu nu ezit a alege să-mi fac datoria”.

Din înșiruirea de trădări lipsesc cele ale lui Mihai Viteazul și Tudor Vladimirescu pe considerentul că, în cazul celor doi, avem de-a face cu trădători de altă naționalitate. În ceea ce-l privește pe Mihai Viteazul principalul vinovat de trădare a fost generalul italiano-albanez Georgio Basta, iar în cazul pandurului Tudor Vladimirescu vinovat de trădare a fost conducătorul „Eteriei”, grecul Alexandru Ipsilanti. În ambele situații lipsa de loialitate și înșelăciunea capătă o altă semnificație, având în vedere că interesele străinilor au fost dintotdeauna legate de dorința lor de a ne subjuga și de a ne conduce. În privința necredincioșilor de altă seminție există circumstanța prin care aceștia își urmăreau scopurile infame, făcând abstracție de orice simțământ de credință față de un aliat vremelnic.

Istoria trădării la români conține și alte evenimente blamabile. Toate au darul de a declanșa revolta și mânia cititorului. Sunt detestabile de la un capăt la altul. Oricât de mult s-ar strădui apărătorii unor asemenea mișei să le găsească temeiuri pentru acțiunile lor, vânzarea de țară sau trădarea unui camarad nu pot fi iertate și uitate. Asemenea gesturi rămân de-a pururi impregnate de o miasmă veninoasă, care îți provoacă repulsie.

Trădarea continuă și astăzi să ne saboteze traiul de zi cu zi. Este parte din existența noastră. Pe termen scurt consecința trădării are ca rezultat, în mod neîndoielnic, un folos material substanțial pentru vânzător, un statut privilegiat sau pe amândouă. Pe termen lung, ea se transformă într-o imprimare abominabilă în conștiința poporului și într-o proiecție respingătoare și condamnabilă a trădătorului, pe care națiunea o azvârle în ghena istoriei cu un puternic sentiment de dispreț.

Daniel-Costel TORJE