Una dintre marile bucurii ale momentului istoric din iarna lui ’89 a fost generată de câștigarea libertății de exprimare. Căderea regimului comunist ne-a oferit prilejul de a ne exterioriza ideile și dorințele, pe care le-am întemnițat deliberat în mintea noastră de teama unor repercusiuni sau pedepse cumplite. Această descătușare a vorbirii a scos la lumină, din nefericire, și o parte mai puțin plăcută a comportamentului uman, provenită din folosirea în spațiul public, în mod excesiv, a unui limbaj grobian, din tendința de a spune lucruri neadevărate și de a promova prin mijloace audiovideo sau scrise opinii, activități sau întâmplări sub limita acceptabilă a bunului simț, din intenția de a influența în mod tendențios gândirea și conduita concetățenilor prin furnizarea de informații trunchiate, dar, mai ales, din dorința obsesivă de a ridica kitsch-ul la rang de artă.
Recunosc că, în ultimii ani, lucrurile au evoluat spectaculos în direcția eliminării derapajelor verbale și comportamentale de pe micul ecran, în special prin asanarea programelor oferite telespectatorilor și prin reinstaurarea unei comunicări în limitele unui limbaj cuviincios. Programele de televiziune au început să îmbrace haina bunului simț și a decenței vizuale atât prin intervenția unor organisme specializate ale statului, cât și prin schimbarea de atitudine a celor care patronează trusturile media. Cu toate aceste salturi calitative consider că este loc și de mai bine. A rămas în grota manifestărilor suburbane mediul online, unde întâlnești toată gama de analfabeți și țopârlani cu apetit la scris, mocofani cu identități false a căror idioțenie explică în mare măsură eșecul politicilor naționale din domeniul învățământului.
Nu departe de această cavernă virtuală se află exprimările artistice ale unor interpreți de umor, pe care industria de publicitate i-a înnobilat cu titlurile de actor sau vedetă și care fac din aparițiile lor, în cele mai renumite săli de spectacol din țară, un festival al mitocăniei și al pornografiei lingvistice. Sub paravanul democratizării culturii acești promotori ai vulgarității în spațiul public își etalează cu incantație limbajul scabros, în ovațiile furtunoase ale unor spectatori fermecați de exprimările găunoase și mahalagismul idolilor.
Comicul românesc a devenit, în mod vizibil și accelerat, un produs cultural obscen. Spectacolele de stand-up sunt o retorică a organelor genitale și a actului sexual la care o parte a societății participă încântată. Nu sunt niciun nostalgic al vremurilor de odinioară și nici nu sunt infestat de pudoare, dar reacția unor confrați la o asemenea reprezentație de mârlănie vorbește de la sine de regresul și decadența valorilor în societate și de mutația comportamentală survenită odată cu trecerea la capitalism.
Cu un lexic impregnat de duhoarea vorbelor rostite, acești comici ai sexologiei își expun repertoriul artistic într-un perimetru situat la mare distanță de ultima frontieră a bunului simț. Din păcate, acest fenomen contagios a pătruns adânc în organismul crud al nației, vascularizându-l în cele mai periferice zone. Generația tânără savurează show-ul pornografic ca pe o delicatesă artistică. Astăzi, dacă umorul nu este pigmentat cu înjurături și expresii suburbane, nu atrage publicul în sălile de spectacol. Este o realitate tristă care explică inflația de prost gust din societatea noastră.
Manifestările de acest gen produc ravagii în sistemul național de educație. Copiii, de la cele mai fragede vârste, reproduc cu ușurință limbajul cariat al celor mari, ajungând să rostească vocabularul sexologic fără nicio reținere, indiferent de mediul în care se află. Având darul de a imita conduita lubrică a adultului, tinerii folosesc în dialogurile lor, în mod uzual și deloc surprinzător, un noian de invective.
Prăbușirea umorului și a programelor de divertisment are legătură cu surparea sistemului educațional din țara noastră. Granițele dintre limbajul privat și limbajul public, dintre pudoare și impudoare au fost desființate, în mod năvalnic, cu largul concurs al celor care gustă și promovează acest gen de distracție. Neexistând niciun fel de reacție din partea societății, acești mercenari ai vulgarității au început să mitralieze conștiința tinerei generații cu bagajul lor lexical abject, năpustindu-se agresiv, prin intermediul unor formulări licențioase, asupra actului artistic decent și moralizator, mutilându-l profund. Așa se face că, în scurt timp, am devenit martorii unei acțiuni de descompunere deliberată a conduitei publice, spectatori anchilozați ai unui proces de dizolvare a bunului simț și de poluare masivă a limbii române cu înjurături și expresii grosiere. Toate aceste deviații lingvistice au generat și deviații comportamentale, prin urmare imprecațiile din viața de zi cu zi ale unor bădărani sunt, adeseori, asortate cu gesturi indecente și manifestări deșucheate. Fără teama de a greși consider că forma modernă a umorului românesc a intrat într-o zonă a unei simptomatologii alarmante.
Modul în care ne raportăm la libertatea de exprimare începe să devină greu digerabil. Eu îmi mențin părerea că nu putem spune orice în fața unei camere de luat vederi sau pe scena unei săli de spectacol. Trebuie să existe niște filtre. Trebuie să intervină un soi de autocenzură a gesturilor și afirmațiilor în societate. Vorbirea în public are nevoie de un lustru lexical, de o croială adaptată spațiului în care ne aflăm. Înțeleg că metoda punerii poalelor în cap este cea mai scurtă cale spre popularitate, dar în cazul comunității noastre s-a întrecut măsura. Mergând pe mai departe cu aceste reprezentații frivole și de proastă calitate, care abundă în deșeuri lingvistice, există riscul de a ne dezarticula moral și de a ne sfărâma orice reper etic.
Programul de divertisment trebuie să devină o formă de pedagogie socială, o terapie consecventă de cizelare a conduitei, o metodă abilă de corijare a năravurilor, iar acest lucru nu ține de comunism, ci de sănătatea morală a societății. Ține de igiena culturii unui popor, de gradul de civilizație și evoluție intelectuală a nației. Valorile spirituale, care au generat progresul omenirii, n-au scormonit prin tomberoanele mijloacelor de exprimare specifice huliganilor și ignoranților. Pentru a ne vindeca de această maladie lingvistică avem nevoie de o primenire a momentelor și programelor prezentate publicului, de o reacție tăioasă a oamenilor de cultură și a tuturor celor care dezaprobă aceste exprimări libertine. Fără o decontaminare a conduitei publice exprimarea artistică și patrimoniul cultural al națiunii vor intra, negreșit, într-o degenerare accelerată.
