Depressive life matters too
Circulă o serie de mituri referitoare la depresie, unele mai amuzante decât altele:
– depresia e doar așa, o lene, n-are de fapt ce face
– depresia e semn că ești un rebut, n-are cum să afecteze oamenii puternici (ca mine)
– depresia e un moft, de fapt vrei atenție și nu știi cum să o obții.
Iar aici o bună parte din responsabilitate o poartă (in)cultura Hollywood cu toate divele care la primul semn de orice amenințau cu suicidul făcând un frumos șantaj. Și furtunoasa Zița pe la noi, cea care ambetată de romanele proaste franțozăști își dorea dramatic să moară pentru orice, de la nescosul la Iunion la bad hair day.
Evident, ca mai toate miturile din psihologie, deși ultima are un mic bob de adevăr, temele astea sunt o argumentație a posteriori și mai ales o justificare pentru propria lipsă de empatie și propria nepăsare.
Din nefericire puțini depresivi ajung să vorbească public, fiindcă sunt blocați de atâtea ori încât ajung să creadă că nu au dreptul să vorbească.
Iar pentru puținii care ajung să se vindece – fie și parțial – e un mix de durere și rușine încât arareori deschid gura din proprie inițiativă.
Doar că fără a vorbi deschis despre ce este și cum se simte depresia, celor din jur li se confirmă o serie de biasuri cognitive care nu vor fi rezolvate doar prin proiectarea telepatică a ”nu ai dreptate, nu ai dreptate, nu-mi face rău ȘI TU în continuare” ci doar vorbind asertiv. Chiar dacă uneori, asertivitatea înseamnă să-l pui și tu pe Sf. Nicolae cel din cui pe masa de negocieri și să spui fără patimă că nu te vei sfii să-l folosești dacă ți se mai bagă tâmpenii pe gât.
Să vorbim deci despre depresie
Pentru cine vrea mai multe amănunte profesionale, recomand DSM 5. Postarea asta nu este un referat universitar.
Cum se declanșează depresia?
Contrar miturilor populare menționate mai sus, nu se declanșează nici fiindcă nu ai ce face, deși unora din jur li se poate părea asta. Nu se declanșează nici fiindcă n-ai fost suficient bătut ca să-ți urce mintea la cap. Deși în cazul adulților, flagelarea fizică, pe modelul descris în Frații Jderi din Sadoveanu poate să aducă îmbunătățiri, ca efect colateral.
Și cel mai important, NU se declanșează fiindcă într-o frumoasă zi de (insert anotimpul preferat) pe când păsărelele cipireau și razele soarelui străluceau, depresivul a decretat că s-a plictisit de atâta bine și a decis să vadă cum îi stă cu venele tăiate. (Pentru procedura corectă de tăiere a venelor, căutați în cărțile despre Roma antică, nu vă uitați la filmele americane.)
Depresia – și aici mă refer la depresia biochimică, aia nașpa de tot – de declanșează fie din motive genetice, fie din motive educative. Nu știu suficient pe teme de neuroștiințe ca să pot să am argumente în favoarea uneia dintre teze în detrimentul celeilalte, pot însă să presupun că e ceva de genul cine a fost mai întâi: oul sau găina: un depresiv care se reproduce poate să își transmită fix materialul genetic defect urmașilor, dar cu certitudine va oferi un model de viață și un program de viață copiilor. Care pot să îl urmeze prin prisma programării genetice sau fiindcă sunt dresați să devină depresivi: nu râde ca prostul, ce sari ca toate ielele, nu țipa, nu te hlizi și în esență nu respira prea tare în prezența depresiei parentale, respect-o că e depresia mă-tii/ lui tac-tu!
Și da, uneori poate să pară că unii oameni depresivi au primit totul în viață: părinţii i-au dat, i-au făcut, dar nu l-au învățat nimic despre reziliență, fiindcă altminteri nu-și mai justificau ei înșiși rolul în viața puiului care trebuie să fie ocrotit. Dar ca puiul să nu fie expus la pericole, puiului i se ordonă să stea sub un clopot de sticlă fiindcă: nu e suficient de mare, nu e suficient de mic, nu e suficient de deștept, nu e suficient de prost, nu e suficient de român, nu e suficient de ungur sau țigan, nu e suficient de nimic pentru a face ce vrea. De fapt că nu e suficient și că dacă încearcă să facă singur ceva, orice, o să eșueze, așa că mai bine stă sub clopotul ăla de sticlă ca o momâie și nu face nimic, ca să nu greșească și să nu fie criticat că a greșit, fiindcă, evident NU așa se face. Aşa că depresivul ajunge într-un fel de stază mentală permanentă, în care evită orice acţiune de frica durerii care ar putea să o acompanieze, deşi e inundat de durere.
Nu toate depresiile sunt însă cu ideație suicidară. Unele sunt însă ”mai blânde”, se limitează la a tăia cheful de viață și plăcerea. Nu înseamnă că durerea cronică e mai simplu de purtat decât cea acută.
Fiindcă în jur depresivul aude atunci când încearcă să ceară ajutor:
– astea sunt motive de depresie? Las că-ți dau eu motive de depresie! Și aici urmează fie un abuz fizic, fie un abuz verbal.
– depresia e pentru fătălăi și amețite, ce tu ești din filmul ăsta?
– gândește pozitiv, sau te ia mama dracului!
– copiii din Africa mor de foame şi tu te plângi că ţi-ai rupt o unghie?
– (și favorita mea) Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce. În general asta vine de la oamenii care pun în cârca depresivului și alte cărămizi, că poate ducea prea puține în spate de la bun început.
Prin urmare, una dintre primele lecții pe care depresivul le învață este că mai bine-și ține gura decât să ceară ajutor. Și să își ducă suferința cu demnitate pe picioare, că doar n-o să-i facă să se simtă prost pe cei din jur. Măcar atâta lucru să facă și el pentru cei dragi, să nu-i împovăreze cu gărgăunii lui. (insert sarcasm)
Foarte adesea, depresia e catalizată de traumă. Problema de bază e că durerea și suferința se trăiesc individual și nu există un standard de durere. Poate că ceea ce pentru mine e incompatibil cu calitatea vieții în materie de suferință, pentru mama mare era normalitatea de zi cu zi. Sau ceea ce pentru mine e normal acceptabil sau măcar suportabil, pentru mama mare sau oricine altcineva e tortură curată. Prin urmare discursul bazat pe tema ”și pe mine m-a bătut mămica/ tăticul când eram mic și n-am nici pe dracu, uite ce om întreg și integru am ieșit” e total neproductiv. Toxic de asemenea. Indiciu pentru adepții whatsaboutismului: justificarea agresiunii nu e decât un început de sindrom Stockholm.
O altă replică standard din repertoriul celor pasiv agresivi e ”vai, dar viața e așa frumoasă, cum să fii depresiv?”
Iar depresivul stă și se uită luuuuuuuuung și învață să-și țină gura fiindcă cei din jur se coalizează împotriva oricărei tentative de a vorbi. Și, se știe, dacă doi îți spun că ești beat, du-te și te culcă iar când 20 îți spun că viața e frumoasă, e clar că nu ai voie să simți altceva.
Așa că, depresivul tace, deși ar vrea să urle: da, acum e soare și frumos, dar numai câteva clipe mai sunt până la ora 3am când Ra va trebui să-l înfrunte pe Apophis și de 1300 de ani nu a mai ridicat nimeni un imn de slavă pentru el și după ce tot cam 1300 de ani pe Seth l-ați băgat în categoria dracilor, eu nu-s prea sigur că o să mai ridice lancea împotriva Viermelui cel Mare. Și da, păsărelele alea ciripesc, dar insectele cu care-și hrănesc puii sunt pline de insecticide, că puricii pot purta ciumă și căpușele borelioză și encefalită iar țânțarii transmit West Nile și (unii dintre ei) malarie, așa că puii or să moară otrăviți sau se vor îmbolnăvi. Și da, florile astea sunt superbe acum, dar în 2 zile o să le arunc la gunoi fiindcă s-au ofilit.
Ironia este că acest gen de gândire orientat pe identificarea și anticiparea pericolelor este fix justificarea faptului că o parte dintre trăsăturile de depresie încă există și nu au fost eradicate darwinian. Etapa aceasta e vitală pentru supraviețuirea individuală și de grup, cu condiția să nu fie singură ci să fie conștientizată doar ca etapă preliminară. Necesară dar NU și suficientă. Fiindcă da, identificarea pericolelor pentru orice minte sănătoasă e urmată de evaluarea riscurilor, a raportului beneficii / durere – pierdere și terminând cu luarea de măsuri de protecție individuală și colectivă dacă se consideră că acțiunea e dezirabilă.
Ei, în cazul depresivului, pe de o parte evaluarea riscurilor de acțiune și a raportului beneficii/ durere-pierdere indică un procent neasumabil și dresura primită din copilărie îl face să creadă că cea mai bună măsură de protecție posibilă e inacțiunea și tânguirea.
Fiindcă jeluirea și tânguirea aduce după sine beneficiul atenției celor din jur și al milei lor. Iar atunci când nu înțelegi că mila e sentimentul care pe MINE mă face să mă simt mai bine fiindcă nu-s în aceeași belea ca și TINE, e suficientă, nu e necesară compasiunea.
Fiindcă, dacă vă uitați atent la depresiv, depresivul face foarte puțin pentru el însuși. Ceea ce face, face ”fiindcă trebuie”, pentru acceptare socială și supraviețuire.
Iar partea cea mai dureroasă pentru depresiv e când vrea să facă ceva pentru el însuși, corul grecesc din jurul lui se activează instant, ca în reclamele farmaciilor unde toată lumea dă sfaturi și toată lumea știe mai bine decât tine ce simți, cum să simți și ce ai de făcut.
Lumea depresivului e cam ca o spirală de hamster: cu fiecare rotație se mai micșorează un pic și majoritatea celor din jur nu te lasă să ieși de acolo.
Fiindcă pentru a ieși trebuie să ceri ajutorul – iar în societatea românească a cere ajutor psihologic e împotriva naturii, fiindcă nu avem nici educația, nici o igienă mentală corectă.
Așa că ușor, ușor se ajunge către ideația suicidară și aici totul se face praf din punct de vedere social.
Conu Leonida față cu depresiunea
Mai toți românii pe care-i știu eu sunt într-un bias cognitiv de ipocrizie maximă: pe de o parte îi admiră pe daci și pe romani sau spartani, uită că cei mai buni dintre daci acceptau să fie jertfiți ca solie la Zamolxis, că la romani era cât se poate de acceptat social suicidul iar că atunci când cei 301 de spartani idioți au plecat singuri să înfrunte armata persană, știau că se duc la moarte sigură – deci tot o formă de suicid acceptat și pe de alta, când aud de suicid, încep să spumege.
Ceea ce transmit este în esenţă ”eu nu mă simt confortabil să aud că te doare când eu nu înţeleg că te doare, deci din punctul meu de vedere, nu are cum să te doară”. Şi din acest motiv depresivii după una sau două încercări de a cere ajutor, renunţă. Renunţă fiindcă li se spune că nu pot să fie înmormântaţi în pământ sfinţit alături de tot neamul. Renunţă fiindcă sunt şantajaţi că o să facă neamul de râs. Renunţă fiindcă văd că li se spune aproape de fiecare dată că nu au dreptul să-i doară. Că şi alţii trec prin probleme, invariabil se găsesc probleme mai mari şi respectivii nu se vaită, ”îşi duc crucea cu demnitate”. Prin urmare pe lângă păcatul de a nu fi suficient, nu sunt nici demni. Aşa că se retrag, unii devin feroce, ca pitbulii şi din rândurile lor se recrutează cei mai fervenţi anti-depresivi. Căci unui om dacă îi repetă de prea multe ori nişte surse de încredere că soarele răsare de la apus, începe să creadă că soarele merge de la apus spre răsărit. (Da, ştiu că pământul se învârte în jurul soarelui, nu invers.) Şi dacă lor nu li s-a permis să simtă, atunci fac tot ce pot ca să nu permită nici altora să-şi simtă durerea.
Mânaţi de cele mai bune intenţii de altfel.
Oameni de bine. Peste tot, oameni de bine
Oamenii cu bune intenţii din jurul depresivului se împart în mai multe categorii:
– cei care nici nu vor să asculte, fiindcă ştiu mai bine cum se simte depresivul, ce rotiţe îi lipsesc sau i-au sărit din minte şi care deja ştiu ce are de făcut acesta ca să îşi recapete starea de zen naturală. Şi să ferească Dumnezeu şi sfântul Sisoie să i se spună că nu e adevărat, că se consideră atacat direct. Îndeobşte aceştia predică împotriva mersului la psihiatru ŞI psihoterapeut, fiindcă ăia sunt nişte incompetenţi şi or să te omoare cu zile. Partea tragică e că destui dintre psihiatri şi psihoterapeuţi sunt incompetenţi. Şi că majoritatea medicamentelor anti-depresive pe serotonină au risc de suicid, deci nu se iau după ureche.
– cei care ascultă de câteva ori şi se plictisesc de văicăreală şi dispar. Măcar sunt oneşti, fiindcă nimeni nu are obligaţia să accepte vidanjarea durerilor altora. Chiar dacă dispariţia asta îi întăreşte depresivului ideea că nu merită nimic bun şi că e un balast pentru oricine.
– cei mai rari, cei care ascultă cu răbdare de sfânt văicărelile. Din nefericire, arareori sfinţii ăştia au pregătire în psihologie şi foarte rar pun întrebarea cheie: ”ok, înţeleg că te doare, nu pot să înţeleg din ce motive te doare, însă văd şi accept că te doare. ce ai de gând să faci ca să ieşi din mărăciniş şi cum pot să te sprijin?”
Fiindcă depresivului i s-a dat toată viaţa peste mână, prin urmare e incapabil să înţeleagă că doar dacă face ceva ca să îşi schimbe viaţa o să i se schimbe viaţa. Iar dacă înţelege, arareori dispune de resursele de energie şi mentale pentru a face acele schimbări radicale de care e nevoie pentru a scurta agonia.
Internetul îi atribuie fals din păcate lui Freud o anume zicere: ”Before you diagnose yourself with depression or low self-esteem, first make sure that you are not, in fact, just surrounded by idiots”. Din păcate, fiindcă pentru zisa asta i s-ar fi putut ierta o grămadă de păcate. Faptul că nu el a spus asta, nu face cuvintele acestea mai puţin adevărate. Cam 2/3 din cazurile de depresie se pot uşura dramatic eliminând persoanele toxice din jur. Însă asta e foarte dificil şi uneori prea dificil pentru depresiv.
Revenind la cei mulţi şi vocali anti suicid şi anti depresie, am remarcat din proprie experienţă că atitudinea asta vine din următoarele surse:
– frica proprie de moarte cuplată cu conștientizarea vagă a mediocrității propriei vieți. Ideea că cineva ar putea să tranșeze o situație pe care el singur o găsește inacceptabilă și să se sustragă roții de hamster e doborâtoare pentru combinația de frică și mediocritate.
– ideația de control – proprie narcisicilor. Cum îndrăznești să vrei ceva ce eu în mărinimia mea supremă nu sunt dispus să-ți dau? Și niște doze bune de tot de sadism. Prefer să te văd chinuindu-te sub ochii mei decât să admit că nu am un cuvânt de spus în alegerile tale. Fiindcă, absolut neobișnuit, e total insuficient să bați din picioruș și să zici ”depresie, îți poruncesc să părăsești trupul și mintea asta!”, depresia nu va pleca așa.
– acceptarea cutumelor de etică și morală derivate din creștinism, unde (ca răspuns la păgâniamul romanilor) s-a introdus ideea cât e de păcat să comiți o sinucidere cinstită. În creștinism se consideră păcatul e sursa nefericirilor, cauza pedepsei divine, prin urmare pe de o parte e riscant să te amesteci în pedeapsa administrată de Dumnezeu și să-i ușurezi cumva povara depresivului, ca să nu atragi mânia Lui și pe de altă parte, e mai ușor să mă simt mai bine cu viața mea, oricât de mediocră și sufocantă ar fi prin comparație cu unul care e și mai nefericit decât mine. Fiindcă deși copiii din Africa suferă, nu l-am văzut pe niciunul mort de foame, așa că sunt o noțiune și o masă abstractă. Suferința depresivului e aici, sub ochii mei.
Cel mai interesant e însă că cei care ajută, foști depresivi sau oameni ”normali”, aceia nu țin nici discursuri bombastice și sforăitoare, nu vin nici cu sloganuri de tipul ”eu nu cred că e moral/ just corect”, ci pur și simplu încearcă să ajute.
La fel de interesant este că societățile care nu privesc cu atâta teamă patologică suicidul și-l acceptă ca pe o durere personală, acelea fac cel mai mult pentru tratarea depresiei și prevenția suicidului.
