Tot Păun…

Când vine vorba de unele evenimente tragice îmi este greu să răscolesc trecutul. Orice reîntâlnire cu drama unor oameni provoacă, chiar și celor lipsiți de sensibilitate, o stare de disconfort, ca să nu mai vorbim de cei care se emoționează ușor și care retrăiesc o parte din suferința celor implicați în nenorocire. Consecințele unui astfel de eveniment pot să redeschidă cu ușurință rana unei dureri colective și să umple de tristețe sufletele urmașilor, cu toate că de la deznodământul funest a trecut un secol.

Una din sarcinile timpului este să diminueze proporțiile unui necaz și să fraternizeze cu uitarea în tentativa lor de a-l ascunde prin arhiva trecutului. Memoria, însă, refuză această uneltire și ne trimite exact la mărturiile și dovezile conservate, anulând neabătut efectul trecerii anilor. Oricât ne-ar întrista să ne reamintim despre un episod nefericit este bine să nu ne eschivăm, mai ales când este vorba de o întâmplare cu urmări foarte grave pentru comunitate. Așa se face că, astăzi, la o sută de ani de la o catastrofă națională ne întoarcem la locul faptei.

Era ziua de 2 iulie 1923, orele 11.00. Trenul accelerat 701 pe ruta București – Iași se apropia de stația C.F.R Vintileanca din județul Prahova. Nu avea oprire în gara respectivă. Acumulând o întârziere de cinci minute mecanicul locomotivei mărește viteza trenului în speranța de a recupera timpul pierdut. În stația cu pricina se afla un tren de marfă plin cu lignit, care trebuia mutat pe linia 4, mai puțin circulată, pentru a asigura trecerea liberă a trenului accelerat. Responsabil de manevră în cabina de comandă era acarul Ion Păun, care a solicitat mutarea trenului de marfă, dar nu a verificat dacă operațiunea a fost efectuată în totalitate.

Nu se știe din ce motive ultimul vagon al trenului de marfă a rămas pe macaz. Mecanicul trenului accelerat a văzut semnalul care îl înștiința pentru „Cale liberă” și a intrat cu viteza de 50 km/oră în gară. La puțin timp după aceasta s-a produs nenorocirea. Acceleratul a lovit în plin vagonul de marfă, iar în urma impactului 66 de călători și-au pierdut viața. De asemenea, 105 supraviețuitori au căpătat răni grave. Printre victime s-au aflat săteni, soldați, dar și mulți copii și tineri care mergeau la Buzău, la Târgul Drăgaica. Ei se urcaseră în tren la Mizil, adică în stația de dinaintea tragediei.

Numărul mare al victimelor a fost consecința faptului că mulți pasageri se aflau pe scări, pe tampoanele și pe acoperișul vagoanelor. În vremurile respective acest tip de comportament era o practică uzuală. Oamenii erau săraci și nu aveau bani de bilet, dar din dorința disperată de a ajunge la destinație recurgeau la asemenea gesturi riscante. Două vagoane de călători clasa a III-a, unul de poștă, unul de bagaje și șase de marfă au fost distruse complet.

Imediat după producerea cumplitului accident acarul Ion Păun și ceilalți angajați ai stației C.F.R. au fugit. Șeful gării Vintileanca, Gheorghe Drăgoi, se afla în trenul accelerat. Fusese în capitală la niște prieteni și se întorcea acasă. A suferit răni serioase, dar a supraviețuit impactului. Drama a fost amplificată și de faptul că un grup de hoți sosit la locul coliziunii au început să jefuiască cadavrele și victimele incapabile să reacționeze.

Tragedia a zguduit întreaga societate. Atunci ca și acum presa – avidă după senzațional – a relatat în fel și chip evenimentul. O parte din informațiile publicate erau lipsite de veridicitate. Relatările despre acarul Ioan Păun care era beat și a fost alergat de călători sau că s-a sinucis în urma tragediei au fost în scurt timp demontate.

Autoritățile au declanșat o amplă anchetă în urma căreia principalul vinovat a fost stabilit acarul Ion Păun. Această sentință a nemulțumit profund opinia publică. Majoritatea populației, presa vremii și unii lideri de opinie l-au considerat pe lucrătorul feroviar, Ion Păun, o victimă a unui sistem bolnav și incapabil să gestioneze problemele grave din rețeaua căilor ferate. Ministrul Comunicațiilor, generalul Traian Moșoiu, și Directorul C.F.R. nu și-au asumat nicio răspundere pentru modul de administrare a activităților din acest sector, fapt ce a stârnit o reacție vehementă de înfierare.

Lucrătorul ceferist Păun Ion era de loc din comuna Jugureni, județul Buzău, și era tată a patru copii. La cinci zile după accident, timp în care a stat ascuns în locuința sa din Mizil, s-a predat autorităților care l-au încarcerat imediat. Era un muncitor sârguincios și apreciat la locul de muncă până la momentul producerii tragediei. În urma acesteia a făcut ani buni de închisoare și s-a stins din viață la scurt timp după eliberare, în anul 1934. Dureros este faptul că, la o lună după moartea sa, instanța de judecată l-a achitat și a obligat statul român să plătească urmașilor despăgubiri. Drama nu se oprește aici. Marcată de nefericita întâmplare soția ceferistului decedează și ea la un an de la dispariția lui Păun Ion. Moartea soțului, nevinovăția acestuia și stigmatul la care a fost supusă familia lor, imediat după accident, a fost o povară mult prea mare pentru biata femeie.

Interesant este faptul că, în România, cu șase ani înainte de zguduitorul eveniment de la Vintileanca, respectiv pe 13 ianuarie 1917, s-a produs o tragedie mult mai mare pe calea ferată, despre care nu prea s-a vorbit. Este vorba de deraierea unui tren de călători în stația Ciurea, lângă Iași, în urma căreia au fost între 600 și 1.000 de morți. Mărturiile sunt puține și confuze, dar în niciuna cifra celor decedați nu este mai mică de 600. Bilanțul acestei catastrofe feroviare se situează și în zilele noastre printre cele mai mari dezastre pe calea ferată din lume.

Revenind la accidentul de la Vintileanca vom constata faptul că adevărații vinovați n-au fost trași la răspundere. Din această tragedie națională, pentru opinia publică, s-a desprins ideea că muncitorul de rând, angajatul simplu este unicul vinovat indiferent de tipul și amploarea nenorocirii. Șefii pe linie ierarhică sunt, întotdeauna, absolviți de orice vină, pe când slujbașul modest preia întreaga responsabilitate.

În mentalul colectiv, acarul Păun Ion a rămas prototipul țapului ispășitor, acel vinovat de serviciu în spinarea căruia se pun toate neajunsurile unui sistem bolnav. Cauzele accidentului au fost multiple, dar autoritățile s-au limitat în a-l scoate vinovat doar pe acarul Păun Ion, pentru a-i proteja pe funcționarii de rang înalt ai statului.

Povestea acarului Păun Ion s-a transformat, peste timp, într-o pildă a neamului prin care vinovăția se îndreaptă, cu precădere, spre cel umil și neajutorat, pe când cei cu putere și notorietate scapă, mai mereu, basma curată. Tarele unei societăți s-au revărsat, în multe cazuri, asupra vinovaților fără vină. Nu întâmplător în presa vremii justiția părtinitoare și nedreaptă a fost persiflată și criticată aspru. Iată un exemplu convingător, apărut în ziarul Dimineața, cu referire la acarul Păun Ion: „Sunt Ion Păun acarul,/Rudă bună cu dricarul./Toate merg în astă țară,/Numai acele din gară/Au defect/Și, ca efect,/Lumea tabără pe mine,/Iar guvernul, de rușine,/Scrie, s-afle tot regatul/Că… doar eu sunt vinovatul./De n-ai apă și lumină,/Tot Păun este de vină./Când n-ai pâine și tutun,/Vinovat e tot Păun“.

Prin analogie, putem spune și noi astăzi: Deși mult ne-am agitat/Noi în Schengen n-am intrat/Și astăzi tuturor vă spun,/Vinovat e tot Păun!

Daniel-Costel TORJE