Se împlinesc 300 de ani de la moartea marelui cărturar, enciclopedist și domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir. O personalitate cu reputație europeană, un savant cu o cultură vastă, un domn învățat cu reale calități în arta diplomației care, prin imensa și proeminenta sa operă științifică și literară, se înscrie în rândul celor mai erudiți umaniști ai vremii. O figură emblematică pentru istoria și cultura poporului român și, cu siguranță, cel mai învățat domn al Moldovei.
Se naște, ca al doilea fiu al familiei, la 26 octombrie 1673. Tatăl său, Constantin Cantemir, va ajunge pe tronul Moldovei când Dimitrie va împlini 12 ani. Mama sa, pe numele de fată Ana Bantaș, provenea dintr-o familie distinsă, fiind nepoata doamnei Moldovei Anastasia, soția domnitorului Gheorghe Duca.
Cu toate că părintele său nu știa să scrie și să citească tânărul Dimitrie a primit o educație aleasă. Înainte de a fi trimis ostatic la turci – așa cum se obișnuia în acele vremuri cu fiii de domnitori – Dimitrie s-a școlit cu cei mai buni dascăli din țară și străinătate, printre ei aflându-se și călugărul Ieremia Cacavelas Cretanul, care studiase la universitățile din Leipzig și Viena. Așa se face că în anul 1668, când este trimis la Constantinopol, tânărul moldovean avea cunoștințe vaste din religia creștin-ortodoxă, istorie și muzică iar, pe deasupra, stăpânea destul de bine limbile slavonă, greacă și latină.
Ajuns la curtea sultanului Dimitrie își continuă studiile în particular cu o serie de dascăli specializați în cultura europeană și orientală, dar și la Academia Teologică a Patriarhiei din Constantinopol, o instituție turcă de învățământ pentru copiii creștinilor avuți. În cei 22 de ani de captivitate în capitala Imperiului Otoman studiosul Cantemir a manifestat o preocupare pentru istoria, cultura și civilizația orientală, cu precădere cea turco-otomană. Duce o viață activă. Învață turca, persana și araba și interacționează cu aristocrația otomană, stabilind, totodată, legături strânse cu diverși reprezentanți diplomatici, în special cu cei din Olanda, Rusia și Franța.
Din momentul în care tatăl său a ocupat tronul Moldovei, în anul 1685, Dimitrie începe să manifeste interes pentru viața politică. La moartea părintelui, 18 martie 1693, boierii din Divanul Domnesc, influențați de Iordache Ruset și Lupu Bogdan, îl desemnează domn al Moldovei. Din păcate, tânărul cărturar nu apucă să-și exercite atribuțiile decât 21 de zile, deoarece sultanul Ahmed al II-lea nu-l confirmă, motiv pentru care se întoarce în capitala imperiului, unde își continuă activitatea intelectuală.
Ca urmare a înrăutățirii relațiilor cu Imperiul Rus, la propunerea hanului din Crimeea Devlet Ghirai, sultanul Ahmed al III-lea – ajuns între timp la conducerea Imperiului Otoman – îi acordă lui Dimitrie Cantemir domnia Moldovei, la 14 noiembrie 1710, dorind să aibă un aliat de încredere în eventualitatea unui conflict militar cu dușmanul din Răsărit. În strategia conducătorului otoman Moldova urma să devină un sprijin de nădejde în găzduirea și aprovizionarea oștilor sale.
Domnitorul moldovean avea, însă, alte planuri. El dorea scoaterea țării de sub controlul turcilor, obținerea independenței politice și a suveranității depline. Pentru atingerea acestor deziderate, bazându-se și pe susținerea unor boieri locali, Dimitrie încheie în secret un tratat de alianță cu Petru cel Mare. În cuprinsul documentului se prevedea că Țara Moldovei intră sub protecția Imperiului Rus, care se obliga să nu se amestece în treburile interne ale țării și să-i respecte integritatea teritorială. De asemenea, Moldova urma să devină o monarhie absolută și ereditară, iar succesiunea la tronul țării va fi păstrată și transmisă unui urmaș din familia Cantemir.
Gestul domnitorului moldovean a atras furia sultanului a cărei oștire va invada Moldova în vara anului 1711. Confruntarea dintre armata otomană și cea ruso-moldoveană, condusă de țarul Petru I, a avut loc, între 7 și 11 iulie 1711, pe malul Prutului la Stănilești, Vaslui. Profitând de imensele erori comise de comandanții creștini, oastea turcă, condusă de marele vizir Baltadji Mehmed Pașa, își înconjoară inamicul și îi taie toate căile de aprovizionare. În mod surprinzător căpetenia otomană acceptă propunerea de pace venită din partea țarului, cu toate că avea un avantaj și un control total asupra oștirii creștine. Tratatul de Pace s-a încheiat la Vadul Hușilor și a fost semnat pe 23 iulie 1711. După unele surse istorice acest gest s-a datorat faptului că trimisul țarului, P.P. Șafirov, i-a oferit comandantului turc 800 de pungi, fiecare conținând 500 de taleri. O pace scump plătită, dar care le-a asigurat lui Petru I și Cantemir supraviețuirea. În urma acestui compromis marele vizir Baltadji Mehmed Pașa a fost, ulterior, mazilit.
Înfrângerea de la Stănilești a însemnat sfârșitul domniei lui Dimitrie Cantemir. Totodată, au avut loc o serie de urmări neplăcute pentru Țările Române. Din dorința de a-și consolida controlul asupra acestora, Imperiul Otoman va instaura regimul fanariot. În Moldova din 1711, imediat după detronarea lui Cantemir, iar în Valahia începând cu anul 1716.
Eșecul de pe câmpul de luptă îl obligă pe domnitorul moldovean să părăsească țara. Împreună cu familia sa, cu mai mulți boieri, slujitori și militari vor emigra în Rusia. Devine consilierul intim al lui Petru cel Mare. Primește din partea acestuia un domeniu vast în zona Harkov, palate la Moscova și Petersburg, dar și însemnate indemnizații.
Spre încântarea fostului conducător moldovean acesta este ajutat de țar să-și continue studiile și investigațiile științifice. Este primit în Academia de la Berlin, în anul 1714, și elaborează prima lucrare cu amprentă istorică intitulată „Monarchiarum phsyca examinatio” (Cercetare naturală a monarhiilor). În cei 12 ani petrecuți în imperiu Dimitrie Cantemir redactează mai multe lucrări în domeniul științei și culturii, care îi aduc faimă și recunoaștere internațională. Dintre cele mai reprezentative, aș aminti: „Descriptio antiqui et hodiern status Moldaviae” (Descrierea stării antice și prezente a Moldovei), „In-crementorum et Decrementorum Aulae Othomannicae” (Creșterea și descreșterea Curții Otomane), „Vita Constantini Cantemyrii” (Despre viața lui Constantin Cantemir), „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, „Istoria ieroglifică”, „Logica” ș.a.
Cărturarul moldovean a avut contribuții însemnate și în domeniul pedagogiei muzicale, în special în cultura și știința muzicală islamică, el fiind un virtuoz al instrumentelor muzicale. Lucrarea „Kitab-i-musiki” (Cartea muzicii) reprezintă un studiu amănunțit asupra muzicii laice și religioase din Imperiul Otoman și înfățișează un prim sistem de notație muzicală, bazat pe alfabetul otoman. Nu întâmplător este considerat creatorul sistemului turcesc de notare muzicală. Opera amintită mai prezintă o serie de compozitori turci și redă o culegere de melodii compuse de aceștia. În paginile ei Cantemiroglu – cum era cunoscut în lumea otomană – subliniază și importanța muzicii religioase ortodoxe, precum și modul în care aceasta a fost influențată de muzica bisericească bizantină.
Întreaga sa operă îl plasează în rândul celor mai mari oameni de cultură din Europa secolului al XVIII-lea, fapt reliefat și de inscripționarea numelui său, pentru memoria posterității, pe fațada Bibliotecii Saint-Geneviève din Paris, alături de alți savanți ai lumii. Lucrările sale reprezintă adevărate enciclopedii pedagogice.
Eminentul cărturar trece la cele sfinte în ziua de 21 august 1723, la moșia lui din Dimitrievka. Este înmormântat în Biserica Sfinții Constantin și Elena din Moscova. În anul 1935 osemintele domnitorului sunt aduse în țară și depuse în Biserica Trei Ierarhi din Iași. Dintre numeroasele pilde lăsate de înaintașul nostru am ales una care mi s-a părut potrivită pentru final: „Omul dorește să știe tot ce se poate ști: deci să cercetăm, să căutăm, să aflăm, să știm”.
Autor: Daniel-Costel TORJE
