În fiecare an, pe 23 octombrie, un gând răzleț se va îndrepta spre cel supranumit „Perla Neagră”, unul dintre cei mai mari fotbaliști ai planetei, eroul național al Braziliei al cărui talent gigantic a cucerit inimile multor iubitori ai sportului cu balonul rotund. Edson Arantes do Nascimento pe numele său din actul de naștere, dar cunoscut pe mapamond cu apelativul Pelé, s-a născut în anul 1940, într-un orășel mic numit Tres Coraçőes din statul brazilian Minas Gerais. Tatăl său, Dondinho, era fotbalist profesionist la echipa Vasco da Gama, dar în urma unei accidentări suferite la genunchi a fost obligat să abandoneze acest sport.
Istoria acestui mare fotbalist este plină de întâmplări nostime sau ieșite din comun. Cea dintâi pleacă de la numele său. Printr-o coincidență fericită, în ziua în care marele fotbalist a venit pe lume în orașul său natal a fost introdus curentul electric, o minune a lumii pentru mulți locuitori ai urbei. Pentru a-i cinsti numele renumitului inventator american Thomas Edison, tatăl lui Pelé s-a dus la primărie să-și înregistreze copilul și i-a cerut funcționarului să-l treacă în certificat cu numele de Edison Arantes do Nascimento. Lucrătorul statului, fiind bine dispus și fericit de introducerea electricității, omite litera „i” și copilul este înregistrat cu prenumele Edson și nu Edison. De asemenea, apelativul „Pelé” i se trage de la faptul că nu pronunța corect numele idolului său, portarul echipei de fotbal la care evolua tatăl său, pe nume Bile. Din felul în care legendarul fotbalist îi rostea numele se înțelegea Pilé, iar colegii, amuzându-se pe seama lui, i-au pus porecla „Pelé” și în felul acesta a ajuns să fie strigat de toți sub acest nume.
Copilăria lui „Pelé” a fost marcată de numeroase lipsuri. Familia nu dispunea de mijloace materiale, care să le asigure o viață decentă. Trăia în sărăcie, motiv pentru care a fost nevoit să muncească de mic, pentru a-și asigura existența. La început lustruia pantofii celor cu stare, apoi s-a angajat prin diferite localuri ca ospătar. Tatăl său a fost cel care, în timpul liber, l-a inițiat în sportul care avea să-l consacre. Pentru că nu-și permitea să cumpere o minge, brazilianul și-a confecționat una, îndesând într-o șosetă mai multe ziare. Ulterior, în locul ziarelor a introdus un grepfrut și în felul acesta se juca făcând tot felul de jonglerii.
Drumul magicianului spre înalta performanță a pornit de la o echipă de amatori, unde fiind remarcat de antrenorul Waldemar de Brito a fost dus la celebra echipă Santos. Primul său antrenor le-a spus oficialilor noii formații că puștiul de doar 15 ani va ajunge unul dintre cei mai mari fotbaliști ai lumii, dar oamenii nu l-au luat în serios. Aprecierile lui Brito au început să prindă contur destul de repede. Chiar de la primele antrenamente reprezentanții clubului Santos au constatat că tânărul are într-adevăr calități deosebite și i-au propus un contract profesionist. Înainte de a împlini 16 ani cel poreclit de colegi „Pelé” debutează în prima echipă și marchează oficial primul său gol din carieră în poarta echipei Corinthians.
Prin evoluțiile sale strălucitoare își câștigă repede postul de titular și, la 16 ani, devine golgeterul campionatului brazilian. După doar zece luni de jucător profesionist este convocat la echipa reprezentativă a țării. Primul gol sub tricoul naționalei îl înscrie într-o partidă amicală contra Argentinei, meci încheiat cu victoria brazilienilor, scor 2-1.
Marele triumf internațional începe la Campionatul Mondial de Fotbal, organizat de Suedia, în anul 1958. Echipa de fotbal a Braziliei nu câștigase până atunci titlul suprem. La această întrecere sportivă brazilianul înscrie unicul gol în victoria 1-0 cu Țara Galilor, trei goluri în semifinala cu Franța și două goluri în finala cu echipa țării-gazdă. Pentru marele fotbalist au urmat alte două succese cu echipa reprezentativă a țării, respectiv titlurile mondiale din 1962 și 1970. Legat de cele trei Cupe Mondiale l-a care a triumfat merită a fi reținut faptul că, la ediția din 1958, a fost desemnat „Cel mai bun tânăr jucător”, iar la ediția din 1970 a fost ales „Cel mai bun jucător” al competiției.
După finala Campionatului Mondial din Mexic (1970) jucătorul italian Tarcisio Burgnich, desemnat să-l marcheze pe brazilian, a declarat: „Mi-am spus înainte de meci că și el e făcut din piele și oase, la fel ca toată lumea – dar am greșit”. Palmaresul marelui fotbalist la echipa reprezentativă a însemnat 89 de partide dintre care 64 de victorii, 14 meciuri de egalitate și 11 înfrângeri. „Pelé” a înscris pentru echipa națională 77 de goluri.
În vremea în care a evoluat fotbalul la nivelul echipelor reprezentative era mult mai bine văzut și promovat în raport cu fotbalul la nivel de club. În plus, politica din țara sa natală nu permitea unui fotbalist să evolueze pentru echipe de club din afara țării, fapt pentru care Pelé nu a ajuns să evolueze în Europa, așa cum se întâmplă în zilele noastre cu cei mai buni fotbaliști brazilieni. Cu toate acestea, performanțele sale ca jucător profesionist nu sunt cu nimic mai prejos comparativ cu ale altor fotbaliști consacrați. Bunăoară, a câștigat de șase ori titlul în Brazilia cu echipa F.C. Santos în anii 1961, 1962, 1963, 1964, 1965 și 1968. A câștigat de două ori „Cupa Libertadores”, echivalenta „Cupei Campionilor Europeni” pe continentul nostru, edițiile 1961-1962 și 1962-1963. De asemenea, „Cupa Intercontinentală” în anii 1962 și 1963.
Prestațiile sale a uimit întreaga planetă. Apariția televiziunilor pe glob a făcut posibilă răspândirea imaginilor cu isprăvile lui sportive. Lumea dorea să-l vadă pe viu. Numele lui era pe buzele oricărui copil dornic să-i calce pe urme. Era atât de apreciat încât în vizita sa în Nigeria, în anul 1967, a fost decretată o întrerupere de 48 de ore a conflictului civil local, tocmai pentru a-i putea urmări evoluția pe teren.
După renunțarea la activitatea sportivă nestematul jucător a rămas în atenția tuturor. S-a implicat în numeroase acțiuni umanitare care au vizat ajutorarea copiilor din zonele defavorizate, dar și în lupta împotriva consumului de droguri. A activat ca ambasador internațional UNICEF pentru promovarea sportului, a păcii și toleranței în cadrul competițiilor sportive, iar timp de trei ani, între 1995-1998, a fost Ministrul Sportului în Brazilia. În anul 1978 i s-a acordat „Premiul Internațional pentru Pace”, iar în anul 1997 titlul de „Cavaler al Imperiului Britanic” din partea Regatului Unit al Marii Britanii.
Celebra gazetă sportivă din Franța, „L’Equipe”, îl numește, în 1980, „Atletul Secolului”, pentru ca, 19 ani mai târziu, Comitetul Internațional Olimpic să-i ofere o distincție cu aceeași titulatură. Tot în anul 1999 Federația Internațională de Istorie și Statistică a Fotbalului îi acordă titlul de „Fotbalistul Secolului”, iar celebra publicație „Time” l-a inclus în topul celor mai influente 100 de personalități ale lumii.
Din lista de premii aș mai aminti: șapte trofee „Balonul de Aur”, oferite retroactiv de F.I.F.A. pentru anii 1958, 1959, 1960, 1961, 1963, 1964, 1970, titlul de „Fotbalistul Secolului XX”, alături de argentinianul Diego Armando Maradona, acordat în anul 2000 de F.I.F.A., titlul de președinte onorific al clubului de fotbal Cosmos New York, în anul 2010, Ordinul Olimpic, în 2016, din partea Comitetului Olimpic Internațional și „Balonul de Aur Onorific” pentru întreaga sa carieră, în anul 2013.
Sunt foarte multe alte distincții și gesturi de recunoștință la adresa marelui fotbalist. Pentru perioada în care a evoluat ca sportiv realizările sale sunt uimitoare. Mulți nu știu, însă, că fascinanta lui poveste are ca punct de plecare o tragedie sportivă de care poporul brazilian își amintește și astăzi cu lacrimi în ochi…
Era ziua de 16 iulie 1950. Pe stadionul Maracana din Rio de Janerio se aflau 199.850 de spectatori – după alte surse chiar 220.000 de spectatori – record neegalat nici în ziua de azi. Într-un meci decisiv, care urma să desemneze campioana mondială, se înfruntau țara-gazdă Brazilia și Uruguay. Niciun cetățean din Țara Cafelei nu concepea ca echipa lor să nu cucerească titlul suprem, cu atât mai mult cu cât, în sistemul de atunci, Braziliei îi era suficient și un meci egal. În minutul 47 când fotbalistul echipei-gazdă, Friaca, deschidea scorul, toată lumea se pregătea de carnaval.
Ce a urmat e greu de redat. Două goluri înscrise de uruguayeni, în minutele 67 (Schiaffino) și 79 (Ghiggia), au inundat sufletele brazilienilor cu o tristețe apăsătoare. A fost un șoc pentru întreaga națiune braziliană. După fluierul final a fost o jale de nedescris. Mulți microbiști pătimași s-au sinucis. Înfrângerea a lăsat urme adânci. Portarul echipei Braziliei de atunci, Moacyr Barbosa Nascimento, avea să declare în 1999 – cu un an înainte de a muri – că: „În Brazilia, pedeapsa maximă cu închisoarea este de 30 de ani. Dar încarcerarea mea durează de 50 de ani”.
Durerea a fost atât de mare la momentul respectiv încât o parte din ziarele braziliene au refuzat să consemneze rezultatul final în paginile lor. Pentru echipa Braziliei a fost ultimul meci în echipamentul alb. Considerat ghinionist, acesta a fost schimbat în galben-albastru-verde.
Televiziunea încă nu apăruse. Secvențe din competiție au fost înregistrate pe o peliculă, dar meciul nu a fost transmis. Cei care nu au reușit să intre pe stadion au ascultat la radio. Printre ei s-a aflat și Dondinho, tatăl lui Pelé. La finalul partidei acesta a izbucnit în lacrimi. Cu fața acoperită de cele două mâini, plângea în hohote. Băiatul său de numai zece ani îl mângâia pe creștet, în semn de consolare. Vrând să curme suferința tatălui său, puștiul îi spune: „Tată, te rog să nu mai plângi, că am să câștig eu cupa pentru Brazilia…”
Peste opt ani promisiunea fiului a fost îndeplinită!
