Iubirea este unul dintre cuvintele cu cele mai multe definiții. Îl găsești în tot felul de citate și descrieri. Analizată din perspectivă istorică iubirea are o valoare națională, dacă ținem cont de faptul că majoritatea înaintașilor noștri și-au croit drumul spre scaunul domnesc reclamând iubirea tatălui pentru mama sa. Numai că mama, în cele mai multe cazuri, nu era doamna țării, cum era de așteptat, ci o țiitoare, care, odată ce infidelitatea era dezvăluită, își susținea cu frenezie fiul la revendicarea tronului.
În Țara Românească și Moldova succesiunea la domnie nu se făcea automat de la defunct la fiul cel mai mare al acestuia, așa cum se întâmpla în țările din Apus, de exemplu Franța sau Anglia. La noi regula era mult mai permisivă, fapt pentru care tronul putea fi revendicat și ocupat de oricare dintre fiii celui decedat, iar în lipsa descendenților direcți de orice membru din familia lărgită, dacă era considerat vrednic de domnie. Acesta este unul din motivele pentru care o parte din foștii noștri conducători provin din legături extraconjugale.
Unul din marii iubăreți ai neamului a fost Mircea cel Bătrân. Cronicarul grec Laon Chalcocondil, în lucrarea sa „Expuneri istorice”, spune despre voievodul român: „Acest Mircea nu de puține ori ținându-se cu femei tinere a avut de la ele nu puțini copii nelegitimi prin toată Dacia”. De asemenea, istoricul bizantin Ducas relatează în lucrarea „Istoria turco-bizantină” că Mircea „ducând o viață destrăbălată a avut mai mulți copii naturali”. Printre fiii săi nelegitimi, care au urcat pe scaunul domnesc, s-au aflat Radu Praznaglava și Alexandru Aldea.
Cuprins pătrunzător de febra unor iubiri pătimașe a fost și Alexandru cel Bun. Istoria îl reține ca pe o fire blajină, neconflictuală, dornică de pace și stabilitate. Pe plan sentimental domnitorul moldovean a avut o recoltă bogată, însumând 4 neveste (Margareta, Ana-Neacșa, Ringala și Marina) și 16 copii nelegitimi, un record greu de egalat. Printre bastarzii cu notorietate se află Bogdan al II-lea, nimeni altul decât tatăl marelui voievod Ștefan cel Mare, în timp ce printre amantele care și-au marcat pregnant teritoriul cea mai cunoscută a fost Stanca. Această țiitoare îi dăruiește un fiu, care va domni sub titulatura de Ștefan al II-lea al Moldovei.
Continuând tradiția mușatinilor Ștefan cel Mare a avut, întocmai ca bunicul și tatăl său, unele legături extraconjugale, cea mai cunoscută fiind cea cu Răreșoaia sau Maria Rareș din Hârlău, mama voievodului moldovean Petru Rareș. Cu toate acestea, în privința amantelor lui Ștefan cel Mare s-a exagerat de multe ori. Documentele istorice nu atestă multiplele povești și legende amoroase, care circulă pe seama domnitorului. Că i-au plăcut femeile este o relatare autentică, dar că a avut o sumedenie de copii din flori este o exagerare neconfirmată de mărturiile scrise ale vremii. În lumina adevărului istoric, care se impune a fi spus ferm, cu responsabilitate și necosmetizat, avem obligația de a face o distincție clară între ceea ce a rămas tipărit în manuscrisele oficiale și creațiile populare cu personaje și fapte imaginare. Prin urmare, suntem într-o mare eroare dacă acceptăm orice narațiune ca fiind un fapt real.
Alături de Răreșoaia, o altă iubită a lui Ștefan cel Mare, neidentificată cu precizie, este Marușca, presupusa mamă a lui Alexandru, fiul cel mare al voievodului. Ea apare în pomelnicul Mănăstirii Bistrița generând o controversă cu privire la existența ei în viața marelui conducător moldovean. De asemenea, Maria Voichița, a treia soție a lui Ștefan cel Mare, a fost amantă, în prealabil, timp de patru sau cinci ani, și numai după moartea Mariei de Mangop a devenit doamna Moldovei.
Un alt voievod amorezat a fost Mihai Viteazul. La fel ca Ștefan cel Mare și el a fost un copil conceput în afara căsătoriei, mama lui fiind, după unele surse, o bizantină din neamul Cantacuzinilor, iar după altele, o simplă cârciumăreasă din Târgul de Floci. Presupusa legătură de iubire dintre mama lui Mihai Viteazul și domnul Țării Românești de atunci, Pătrașcu cel Bun, este pusă sub semnul întrebării de mulți istorici, prin urmare și filiația domnească a conducătorului muntean.
Mariajul lui Mihai Viteazul cu doamna Stanca s-a bazat, mai degrabă, pe un interes material decât pe un fundament sentimental. Viața lor de familie a fost destul de searbădă. Au avut doi copii, pe Florica și Nicolae, dar iubirea lor a fost decolorată și firavă. Una dintre țiitoarele celebre ale lui Mihai Viteazul a fost Tudora din Târgșor. Cu această femeie voievodul a avut o fiică, pe nume Marula, născută în anul 1599, pe care Mihai Viteazul a recunoscut-o oficial emițând un hrisov în urma căruia îi dăruiește mai multe sate. În anul 1669 nepotul Tudorei va ajunge domnul Țării Românești, sub numele de Antonie din Popești, grație și faptului că Mihai Viteazul l-a făcut pe fratele Tudorei din negustor boier.
O altă amantă foarte cunoscută în acele vremuri a fost Velica Norocea, o blondă superbă, nepoată a fostului domnitor Mircea Ciobanul. Era fiica unui oștean devotat lui Mihai Viteazul, pe nume Ioan Norocea. Velica avea cunoștințe apropiate printre nobilii maghiari din Ardeal și o mare influență la principii transilvăneni. Când a cucerit Transilvania, în anul 1599, Mihai Viteazul a apelat la Velica pentru a-i înlesni comunicarea cu liderii maghiari. Din interpretă ea ajunge să-i fie amantă, domnitorul român ducând-o la curtea domnească de la Târgoviște. Istoricul Nicolae Iorga a numit-o pe Velica „stăpâna prin iubire a Ardealului”.
Despre amanta celebră a domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-au scris numeroase articole și lucrări. Maria Obrenovici, pe numele ei complet Elena Maria Catargiu-Obrenovici, a rămas în istorie ca femeia care l-a înșelat și trădat pe Cuza, care a profitat de poziția domnitorului în societate și care s-a debarasat cu nonșalanță de acesta, atunci când „monstruoasa coaliție” a hotărât să-l alunge de pe tron. Cu toate că i-a dăruit doi băieți, atașamentul femeii față de domnitor și copii a fost unul șubred și trecător. De altfel, cele două progenituri au fost crescute de Elena Cuza, soția conducătorului român. Maria Obrenovici a fost o ființă năvalnică și materialistă, legăturile acesteia cu alți bărbați fiind de notorietate, dar s-a potrivit cu Alexandru Ioan Cuza pe tărâmul plăcerilor carnale, întrucât și conducătorul nostru a avut o mare slăbiciune la sexul frumos.
Iubirile lui Carol al II-lea merită tratate distinct. Am să o amintesc, aici, doar pe ultima dintre ele, respectiv pe Elena Lupescu, descrisă de regina Maria ca fiind „chipul păcatului încoronat în șuvițe roșii”. Cunoscută și prin apelativele „Duduia” sau „Roaiba”, celebra amantă regală avea să dea naștere celor mai aprige dispute istorice în ceea ce privește legăturile amoroase ale înaintașilor noștri. Iubirea pătimașă dintre regele român și curtezana roșcată avea să influențeze considerabil istoria țării. Profitând de afecțiunea regelui față de ea, „Duduia” l-a influențat și determinat pe acesta să demită miniștri și să-și instaleze rudele în funcții înalte.
Tema centrală a acestor dezvăluiri nu se axează pe infidelitatea cârmuitorilor, ci pe dreptul lor la o iubire fără frontiere de natură religioasă sau morală. Este un drept nerecunoscut oficial, dar acceptat până în zilele noastre pentru toți cei care au puterea de a desființa orice restricție impusă atașamentului sufletesc. Este un drept nemărginit și inviolabil, o formă de exercitare a libertății, un mod de satisfacere a unor trebuințe, mai mult sau mai puțin justificate, pe care majoritatea căpeteniilor sau suveranilor l-au valorificat din plin.
Dreptul la iubire al conducătorului nu vine la pachet cu vreo obligație canonică sau etică. Este un drept ancestral transmis din generație în generație și pe care unii lideri actuali îl consideră legitim. Nicio constituție din lume nu-l poate zdruncina. Principiul sacru conform căruia nimeni nu este mai presus de lege nu include și tărâmul iubirii, motiv pentru care fiecare cârmuitor își poate exercita în voie dreptul intangibil la iubire.
