Istoria poporului nostru a fost scrisă nu doar cu sângele înaintașilor pe câmpul de luptă, ci și cu cel al unor oameni politici de frunte, care din dorința de a implementa anumite măsuri, considerate de ei – și de susținătorii acestora – ca fiind în beneficiul democrației și al bunăstării națiunii, au plătit cu viața decizia de a le pune în practică. Trei prim-miniștri ai României au sfârșit asasinați în mod misterios pentru unele hotărâri luate în timpul mandatului, care au avut ca substrat rivalități politice greu de înțeles. Este vorba de Barbu Catargiu pentru proiectul de lege privind reforma agrară, Ion Gheorghe Duca pentru actul normativ privind scoaterea în afara legii a Mișcării Legionare, cunoscută ca Legiunea Arhanghelul Mihail, și Armand Călinescu pentru punerea în practică a deciziei de eliminare fizică a lui Corneliu Zelea Codreanu.
Fiecare dintre aceste crime politice păstrează o taină în legătură cu săvârșirea lor și ca atare necesită o tratare separată și amănunțită. Astăzi ne vom opri asupra primului asasinat politic din istoria României având în vedere semnificația zilei de 22 ianuarie 1862, zi în care a avut loc desemnarea lui Barbu Catargiu ca prim-ministru și formarea primului guvern unit al țării.
După recunoașterea integrală a Unirii celor două Principate Române din 1859, la București se formează primul guvern din istoria națiunii noastre. Ziua de 22 ianuarie 1862 reprezintă borna istorică prin care se deschide galeria prim-miniștrilor români. Din păcate, într-un mod nefericit având în vedere faptul că cel dintâi ales să conducă guvernul va sfârși tragic în urma unui asasinat petrecut în ziua de 8 iunie 1862.
Alegerea unui domnitor moldovean în fruntea țării impunea numirea unui prim-ministru din Țara Românească, pentru a da satisfacție politicienilor valahi. Drept urmare, primul cabinet român l-a avut în frunte pe Barbu Catargiu, un politician conservator din Muntenia, nominalizat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza tocmai pentru a se realiza un echilibru de putere între cele două mari provincii unite.
Între desemnarea lui Cuza, ca unic conducător al principatelor în 1859 și validarea deplină a unificării, realizată de abia la începutul anului 1862, în Moldova și Țara Românească au existat două guverne și două capitale, Iași și București. Divergențele de opinii politice și lupta pentru supremație în primii trei ani de coabitare politică au avut ca rezultat schimbarea și instaurarea a nu mai puțin de 20 de guverne. Fragilitatea democrației și instabilitatea politică accentuată reprezentau un mare risc pentru desființarea unirii și revenirea la situația anterioară. Prin urmare, odată cu acceptarea internațională a dublei alegeri a colonelului Alexandru Ioan Cuza și formarea primului guvern unit s-a pus capăt tendințelor separatiste – care mai clocoteau pe ici pe colo – și s-a deschis calea consolidării unirii sub toate aspectele: politice, economice și administrative.
Ca urmare a noii organizări guvernamentale în Moldova sunt desființate ministerele, iar orașul Iași își pierde statutul de capitală. Astfel, Bucureștiul devine centrul politic de putere al țării și singura așezare urbană cu statut de capitală. Totodată, este desființată Comisia Centrală de la Focșani. Aceasta fusese creată la 10 mai 1859 cu misiunea de a elabora legi comune și de a realiza unificarea legislativă a Principatelor Române. Locul ei este luat de Comitetul Provizoriu de Legislație.
Printre actele normative emise de primul guvern al țării la începutul mandatului se numără legea urmăririi veniturilor statului și legea vânzării sării, însă cea mai controversată și cea care îi va aduce moartea prim-ministrului este legea agrară. De fapt este vorba de proiectul legii propus de cabinetul Barbu Catargiu și care, în esență, prevedea ca țăranii să fie deposedați de pământurile pe care munciseră de veacuri.
Dispozițiile actului normativ a declanșat o aprigă dispută între majoritatea conservatoare și minoritatea liberală. Cum parlamentarii conservatori erau într-un număr considerabil și mari proprietari de pământuri, proiectul cabinetului Barbu Catargiu se bucura de o susținere solidă și frenetică. Aflați în opoziție, deputații liberali au dezaprobat vehement intenția conservatorilor, declarându-se împotriva proiectului de lege și organizând mai multe manifestări de protest. O parte din ei chiar și-au dat demisia, sperând să-i determine pe membrii guvernului să retragă proiectul de lege. Nu s-a întâmplat acest lucru, iar șansele ca legea agrară să fie votată erau foarte mari, deoarece Camera legislativă era dominată de conservatori.
În ziua de 8 iunie 1862 prim-ministrul Barbu Catargiu se afla în Parlament pentru a susține și argumenta propunerea legislativă. Ca o premoniție, discursul său a cuprins următoarea frază: „Pacea și odihna e scăparea Țărei și voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniștei; voi prefera moartea mai ’nainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituțiile Ţărei”. Presimțirea lui avea să se înfăptuiască peste o jumătate de oră…
Era trecut de ora 5 după-amiaza. Ieșind din clădirea legislativului Barbu Catargiu solicită trăsura să-l ducă la Consiliul de Miniștri. Din motive necunoscute aceasta nu apare, iar prefectul de poliție Nicolae Bibescu se oferă să-l transporte cu trăsura lui. Era o birjă fără acoperiș. După doar câțiva zeci de metri, la trecerea trăsurii pe sub clopotnița Mitropoliei, s-au auzit două focuri de armă. Unul l-a nimerit pe Barbu Catargiu în cap, ucigându-l pe loc.
Moartea prim-ministrului a produs rumoare în lumea oamenilor politici. Nimeni nu-și putea închipui că divergențele de opinii și lupta de idei pot avea ca finalitate asasinatul politic. În fața unui asemenea gest condamnabil nicio justificare nu poate fi acceptată. Cu toată indignarea opiniei publice asasinul a scăpat nepedepsit.
Au existat mai multe scenarii legate de autorul abominabilei fapte. Printre suspecți s-a aflat și prefectul poliției Nicolae Bibescu întrucât declarațiile sale erau contradictorii și echivoce. Suspiciunile s-au amplificat în momentul în care procurorul de caz Deșliu a fost schimbat, în mod inexplicabil, cu procurorul Șoimescu, mai puțin experimentat și aflat într-o relație de prietenie cu suspectul. Datele furnizate de medicul legist arătau, în mod limpede, că glonțul ucigaș a intrat în corpul victimei pe o traiectorie de jos în sus, ceea ce însemna că ucigașul s-a urcat pe treapta din spate a trăsurii în clipa în care a tras. Era imposibil ca prefectul să nu-l vadă și să nu-l identifice. Ori se pare că tocmai el a tras, întrucât martorii au susținut că nu au văzut pe nimeni în preajma trăsurii, iar cel care striga că s-a tras din clopotniță era prefectul. Mai mult decât atât, el a oferit anchetatorilor un pistol, găsit la fața locului, despre care un armurier i-a spus procurorului de caz: „Vrei să glumești sau să râzi de mine, domnule procuror? O rugină ca asta nu poate omorî un om!”. În ciuda acestor dovezi Nicolae Bibescu a susținut că se uita în altă parte și nu a reținut niciun detaliu legat de momentul asasinării…
Scenariul crimei s-a mutat spre un anume Gheorghe Bogati în spatele căruia s-ar fi aflat chiar domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Susținătorii acestei teorii au folosit drept argument faptul că individul era, la momentul crimei, un fost ofițer ajuns în sapă de lemn, dar care, în mod misterios, a devenit bogat după comiterea asasinatului, fiind numit de conducătorul statului în funcția de inspector silvic pe țară, fără a dispune de o pregătire profesională corespunzătoare. Potrivit opozanților lui Cuza această promovare a însemnat răsplata pentru comiterea faptei. În plus, ei au marșat pe ideea că relațiile dintre prim-ministru și conducătorul statului nu erau dintre cele mai bune și că dispariția lui Barbu Catargiu ar fi fost în folosul domnitorului și al liberalilor apropiați lui. Evident că toate aceste supoziții nu au putut fi susținute prin dovezi concludente.
Printre suspecți au mai figurat și doi bărbați din Transilvania cu opțiuni politice liberale, pe nume Dunca Dimitrie și Grozescu Iulian, care se opuneau cu vehemență proiectului legii agrare, dar implicarea lor în comiterea crimei nu a putut fi probată.
În toată această poveste dramatică un singur lucru este cert. Un asemenea asasinat nu putea fi comis fără un interes major ascuns. Cu siguranță în săvârșirea crimei au fost implicați indivizi din vârful societății, altminteri cazul nu ar fi fost cu atâta ușurință mușamalizat. Modul în care s-au desfășurat cercetările și graba de a închide dosarul ne oferă suficiente motive să credem că anumiți oameni politici ai vremii au avut pe conștiință uciderea lui Barbu Catargiu. O moarte perfidă învăluită de misterul exercitării puterii fără scrupule.
