În copilărie cu toții am hoinărit într-o lume a viselor, purtați de magia unor povești fantastice în care binele învingea răul, în care personaje supraomenești înzestrate cu uimitoare calități și puteri nelimitate ne-au luat în stăpânire mintea și inima. Era, firește, o lume imaginară, un tărâm închipuit în care prinții erau întotdeauna chipeși și viguroși, iar prințesele seducătoare și extrem de frumoase.
Astăzi vă invit să coborâm din lumea basmului și să descoperim împreună o prințesă care a trăit printre noi și a cărei viață plină de întâmplări și personaje însemnate pare desprinsă din cărțile de povești. O prințesă care a cucerit inimile unor lideri ai lumii și al cărui talent literar i-a adus recunoașterea și aprecierea din partea statului francez și mai puțin din partea țării natale, România.
Farmecul poveștii se înfiripă chiar de la momentul nașterii prințesei, pe numele de căsătorie Martha Bibescu, deoarece, potrivit mărturiilor sale, nu se știe cu exactitate decât ziua și luna, respectiv 28 ianuarie. Anul venirii ei pe lume a rămas necunoscut, după toate cercetările întreprinse chiar de prințesă acesta se pare că este 1886, însă nu există o certitudine asupra lui.
Ea s-a născut din părinți celebri, tatăl ei, Ion N. Lahovari, fiind ministru de externe și ministru plenipotențiar al României la Paris, iar mama, Smaranda Mavrocordat, descendentă din familia princiară de origine greacă Mavrocordat. Având o ilustră filiație copila a fost crescută și educată în tradiția familiei având parte de profesori particulari de la care a învățat să scrie și să vorbească în franceză, engleză și germană. Întrucât și-a petrecut copilăria mai mult prin Franța a început să scrie în limba română pe la vârsta de 11 ani.
Când abia împlinise 14 ani Martha este logodită cu prințul George Valentin Bibescu, nepotul pe linie paternă a domnitorului din Țara Românească, Gheorghe Bibescu (1843-1848). Tânărul George era pasionat de motoare și aviație, în timp ce Martha avea înclinație spre literatură, artă și istorie, motiv pentru care mariajul lor a fost, după spusele prințesei, „o asociere netemeinică”.
La împlinirea vârstei de 16 ani tânăra adolescentă devine soție cu acte în regulă, cununia religioasă desfășurându-se la Biserica Domnița Bălașa, în iunie 1902, asta după ce, în prealabil, Martha primise dispensă de căsătorie de la Vatican, întrucât era catolică. În anul următor vine pe lume unicul lor copil, o fată pe nume Valentina. Nașterea de la o vârstă fragedă i-a produs prințesei o traumă profundă, medicul recomandându-i o pauză în relațiile intime cu soțul pentru o perioadă de doi ani. Leziunile și șocul emoțional provocat au determinat-o pe Martha să fie mai rece cu Valentina în primii ei ani de viață și să-l țină la distanță pe George, care oricum nu ducea lipsă de amante. Despre această experiență traumatizantă din primii ani de căsnicie Martha Bibescu avea să scrie în jurnalul său: „A da o virgină pe mâna unui bărbat este ca și când ai da un Stradivarius pe mâna unei maimuțe“.
Cei doi soți au păstrat legătura maritală cu toate că fiecare își căuta fericirea în altă parte. După nașterea fetiței George devine tot mai superficial cu Martha și mai egoist. Cum infidelitățile acestuia deveniseră de notorietate tânăra se refugiază în scris și lectură, lăsând inimii libertatea de a găsi o formă de consolare, iar aceasta s-a conformat. În viața prințesei apare unul dintre cei mai râvniți burlaci din Franța, aristocratul Charles Louis de Beauvau Craon. Iubirea dintre cei doi e fulgerătoare și intensă. Martha se decide să pună capăt unei căsnicii plictisitoare și îi cere lui George divorțul, dar în urma discuțiilor avute cu mama-soacră renunță la cerere. Legat de comportamentul soțului aceasta va consemna în jurnalul său următoarele: „A crezut toată viața că e suficient să existe pentru a fi iubit, nu i-a trecut niciodată prin minte să ofere și el ceva în schimb“.
Cuprins, într-un fel, de remușcările pentru capriciile sale și lipsa de atenție față de familia sa, George îi face cadou soției Palatul de la Mogoșoaia (bijuteria arhitectonică i-a aparținut lui Constantin Brâncoveanu), pe care îl achiziționează de la verișoara sa, Maria-Nicole Darvari, în anul 1911. Pentru prințesa abandonată și lipsită de sentimentele unui soț iubitor, locul a însemnat o oază de liniște și creație.
Căsnicia dintre prinț și prințesă continuă în aceeași notă de indiferență reciprocă, cei doi trăindu-și viața separat, relația de cuplu fiind doar pe hârtie. În anul 1919 prințul George Valentin Bibescu este atât de încorsetat de una dintre nenumăratele sale iubiri, încât îi cere divorțul soției spunându-i, citez: „Îmi ești dragă și tu, firește, dar nu îndeajuns încât să-mi petrec restul vieții alături de tine!“. În mod cu totul surprinzător prințesa îl refuză și cei doi își continuă existența ca soț și soție.
Relația sentimentală dintre Martha și George nu poate fi caracterizată. Are ceva neobișnuit în ea. Pentru cei care i-au cunoscut a fost o legătură greu de explicat. De iubit s-au iubit. Cât de mult sau cât de intens este greu de aflat. Analizând scrisorile pe care și le transmiteau am spune că a fost o iubire înflăcărată. Pe de altă parte, comportamentul Marthei față de George a fost plin de afecțiune până în momentul în care acesta a părăsit această lume. Este știut faptul că bolnav fiind și imobilizat la pat, George a fost îngrijit cu multă dragoste de Martha. La moartea prințului o însemnare din jurnalul Marthei avea să amplifice caracterul straniu al relației dintre cei doi și a modului în care s-a consumat căsnicia lor. Prințesa a scris: „Viața mea se sfârșește, împreună cu a ta, George...“.
Martha Bibescu a fost un suflet sensibil care și-a iubit țara. În timpul Primul Război Mondial a coordonat activitatea unui Spital din București și s-a ocupat personal de îngrijirea bolnavilor. De nenumărate ori a stat la căpătâiul muribunzilor încercând să-i consoleze și să le amelioreze ultimele clipe de viață.
Când conducerea țării a fost nevoită să se refugieze în Moldova, prințesa a rămas la București, înfruntând cu mult curaj ostilitatea dușmanului invadator. În ciuda operațiunilor militare agresive și a unor controale severe din partea armatelor de ocupație, Martha Bibescu reușește să transmită guvernului român informații prețioase despre inamic. Grație unei inteligențe native și a unor aptitudini diplomatice de excepție Martha Bibescu izbutește să elibereze câțiva prizonieri români.
În cel de-al Doilea Război Mondial reședința sa de la Mogoșoaia a fost locul de întâlnire a conducătorilor aliați. Timp de câteva luni aici a funcționat sediul reprezentanței diplomatice a Elveției la București, prințesa fiind o aprigă luptătoare împotriva regimului bolșevic și a sovietizării țării. Când țara a fost invadată de armata roșie, Martha Bibescu s-a refugiat în Anglia, apoi în Franța de unde a protestat împotriva politicii impuse în țara noastră de Rusia stalinistă.
Activitatea scriitoricească a prințesei a fost remarcabilă și extrem de apreciată în țara sa de adopție. A publicat peste 40 de lucrări valoroase cuprinzând romane autobiografice, romane istorice, însemnări de călătorie, poezie, eseuri, proză și mai multe manuscrise semnate cu numele său sau cu pseudonimul Lucile Decaux. În anul 1954 i se atribuie din partea Academiei Franceze, pentru întreaga sa operă, Marele Premiu de Literatură, iar în anul următor primește invitația de a deveni membră a Academiei Regale de Limbă și Literatură Franceză din Bruxelles.
Prețuirea și respectul pentru opera Marthei Bibescu a venit și din partea conducerii statului francez. Astfel, distinsei doamne i s-a conferit, în anul 1962, „Legiunea de Onoare”, cea mai înaltă decorație a statului francez, iar din anul 1963 a fost desemnată consilier al președintelui francez Charles de Gaulle, în problematica românească.
Aceasta a fost pe scurt povestea prințesei din Carpați. O prințesă fermecătoare și deosebit de inteligentă, care prin șarmul irezistibil și talentul său artistic a fost admirată, respectată și elogiată de străini. Aceștia o considerau o emblemă feminină a epocii sau cum declara președintele francez în prezența ei: „Pentru mine, dumneavoastră sunteți personificarea Europei”.
