Azi, când ritmul alert al vieții ne împinge să privim sănătatea ca pe o resursă din ce în ce mai prețioasă, pare că dialogul între medici e absent. A fost o perioadă în care nu doar că diagnosticul și tratamentul erau priorități, ci și comunicarea eficientă între doctori era o normă esențială.
Astăzi, suntem martorii unei schimbări subtile, dar semnificative, în această paradigmă. Parcă medicii au uitat să se consulte între ei, iar sistemul nu-i mai obligă să facă acest lucru. În fața unei suspiciuni de eroare sau a unei neclarități în privința tratamentului, pare că nu mai există timp pentru o discuție directă între profesioniști. În loc să derutăm pacientul cu lamentări privind competența colegului, de ce nu am reveni la valorile fundamentale ale comunicării profesionale?
În anii 1990, am avut probleme de sănătate serioase în familie și îmi amintesc cu claritate modul în care medicii abordau astfel de situații. Dacă era nevoie de o investigație sau o procedură pe care medicul curent nu o putea realiza (se întâmplă des, peste tot în lume), nu erai lăsat să alergi singur prin centrele medicale, fie ele publice sau private. În schimb, făcea un efort să ia legătura cu specialistul corespunzător, stabilind o conexiune directă. Comunicarea era pur și simplu o parte integrantă a procesului medical, o modalitate de a asigura că fiecare pas în îngrijirea pacientului este bine coordonat și eficient.
Ar fi benefic să ne reamintim că în spatele fiecărui caz medical există un om aflat în suferință, iar un răspuns prompt și bine coordonat poate face diferența în evoluția bolii. Într-o lume în care avansurile tehnologice se succed cu viteză, ar trebui să nu uităm că esența îngrijirii medicale nu constă doar în aparate sofisticate, ci și în comunicarea între cei dedicați să vindece.
Colegiul Medicilor din România ar trebui să intervină pe acest subiect și să schimbe conduita medicilor. Ar fi un câștig pentru toată lumea.
