Ziua de azi îmi oferă prilejul de a scrie câteva rânduri despre unul dintre cei mai viteji și mai iscusiți conducători ai Transilvaniei, un român ajuns în fruntea regatului ungar și care a dat poporului vecin pe unul dintre cei mai mari regi din întreaga lor existență. Este singurul voievod pe care și românii și ungurii îl revendică și îl preaslăvesc. Faptele sale glorioase și lupta sa împotriva expansiunii otomane în Europa sunt cinstite și astăzi atât de lumea ortodoxă, cât și de cea catolică, fiind singurul conducător creștin care a învins armatele conduse pe câmpul de luptă de Mehmed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolului. În lumina adevărului istoric trebuie să amintim faptul că și Vlad Țepeș a învins trupele conduse de Mehmed al II-lea în celebrul atac de noapte de lângă Târgoviște, dar nu într-o confruntare directă, ci printr-o ambuscadă nocturnă, urmată de o retragere.
Înainte de a sublinia semnificația zilei de 18 martie 1442 am să-l descriu pe eroul acestui eveniment istoric, care este cunoscut de români sub numele de Ioan de Hunedoara sau Iancu de Hunedoara, de maghiari ca János Hunyadi și de sași ca Johann Hunyadi. Strămoșul nostru s-a născut în jurul anului 1407, în Transilvania, într-un comitat dominat de românii din ținutul Hunedoarei. Tatăl său, pe nume Voicu, era un cavaler devotat regelui Sigismund de Luxemburg și Regatului Ungar, care îngloba și voievodatul Transilvaniei. În urma serviciilor militare aduse regatului și a deciziei de a trece la catolicism, tatăl lui Ioan este recompensat cu domeniul Hunedoarei, în anul 1409.
Cu toate că majoritatea românilor din Transilvania erau iobagi supuși unor persecuții din partea maghiarilor, sașilor și secuilor – Unio Trium Nationum sau Uniunea celor Trei Neamuri – a existat și o categorie de nobili români, redusă ca număr, care în decursul timpului a dat mai mulți conducători în Regatul Ungariei și Voievodatul Transilvaniei. Ioan de Hunedoara a fost un deschizător de drumuri. Printre cei care i-au călcat pe urme se numără fiul acestuia, Matei Corvin, dar și Nicolae Olahus, Ștefan Mailat sau Ștefan Josika, toți cu origini române.
Ascensiunea spectaculoasă a lui Ioan de Hunedoara la marile funcții din Regatul Ungariei – Ban de Severin, Voievod al Transilvaniei și Guvernator al Ungariei – a fost interpretată în fel și chip de cronicarii vremii, printre care se află Antonio Bonfini și Gáspár Heltái. Într-o legendă locală, preluată și de cei doi scribi, se vorbește despre faptul că ar fi fost copilul nelegitim al regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, care venit la o partidă de vânătoare în Transilvania ar fi avut o aventură cu o nobilă transilvăneană din familia Murșina, în limba maghiară Morzsinai. De asemenea, s-a vorbit despre originea bizantină a mamei sale rudă cu împărații de la Constantinopol, dar și de o presupusă descendență din familia romană Corvinus.
Dincolo de aceste relatări două lucruri rămân fără dubii. Primul ar fi originea sa românească. Toate documentele medievale atestă această realitate. În dania regală din 1409, prin care tatăl său, Voicu, primește domeniul Hunedoarei, apare în clar și numele său de Ioan. Peste zece ani când documentul este retranscris apare din nou numele său de Ioan. Până în anul 1440 îl regăsim în documentele vremii cu numele de Ioan Românul în varianta Johannes Valachus sau Johannes Olahus. După această dată i se atribuie elementul de nobilitate și este consemnat cu numele de Ioan de Hunedoara.
Al doilea lucru care nu poate fi pus la îndoială în ceea ce-l privește pe Ioan de Hunedoara se referă la calitățile sale de conducător, de luptător iscusit și curajos, de strateg militar abil. Aceste însușiri i-au netezit drumul spre marile poziții pe care le-a ocupat în stat. Este arhicunoscut faptul că Ioan de Hunedoara a fost unul dintre cei mai viteji oșteni ai Regatului Ungar, victoriile sale pe câmpul de bătălie, îndeosebi împotriva turcilor, făcându-l pe cronicarul maghiar Ioan Thuroczy să-l considere „idolul națiunii” sau „omul providențial” al regatului.
Cel mai mare pericol pentru creștinătate l-a reprezentat extinderea dominației otomane în Europa. Din momentul în care sultanul Murad I a cucerit Adrianopolul, 1365-1369, era tot mai limpede că turcii nu se vor opri din drumul lor și vor încerca să cucerească noi teritorii pe bătrânul continent. Lucru care, de altfel, s-a și întâmplat în perioada următoare. Imperiul Bizantin, Al Doilea Țarat al Bulgarilor și Despotatul Serbiei aveau să cunoască la propriu forța militară a turcilor și pofta lor de cucerire.
În fața acestui pericol se punea problema dacă cineva este în stare să-i oprească. Fără a exagera în prezentarea faptelor putem afirma cu tărie că Ioan de Hunedoara a reușit acest lucru, iar dovada cea mai puternică este dată de victoria de la Belgrad din 1456, unde oștile creștine conduse de Ioan de Hunedoara a învins armatele conduse de Mehmed al II-lea, cel care cu trei ani în urmă cucerise Constantinopolul și desființase pentru totdeauna Imperiul Bizantin. Însuși conducătorul otoman a fost rănit și a fost obligat să se retragă.
Am spus la începutul materialului despre semnificația zilei de 18 martie 1442. Ea marchează începutul unei aprige confruntări dintre oastea creștină condusă de Ioan de Hunedoara și cea otomană condusă de Mezid Bey, comandantul garnizoanei de la Vidin. În prima confruntare turcii – superiori numeric – reușesc să-i anihileze pe creștini, obligându-i să se retragă. Fratele conducătorului creștin moare în bătălie. După doar patru zile Ioan de Hunedoara primește întăriri din comitatele Cluj, Turda, Târnave și Hunedoara și îi atacă pe turci lângă Sibiu.
A doua confruntare s-a încheiat cu victoria zdrobitoare a lui Ioan de Hunedoara. Acesta primise informația că Mezid Bey și-a instruit oștenii să-l caute în luptă și să-l ucidă descriindu-le armura și înfățișarea voievodului român. Aflând de această dorință a conducătorului otoman Ioan de Hunedoara a recurs la un truc. I-a dat armura sa unui nobil credincios, pe nume Simion Kamonoyai. La începutul luptei, Simion cu o parte a trupelor i-a atacat frontal pe turci. Aceștia convinși fiind că e Ioan de Hunedoara s-au năpustit asupra lui cu toate forțele. Între timp Ioan de Hunedoara cu restul oștirii s-a deplasat prin lateral în spatele oștirii otomane și i-a atacat surprinzător din spate. Însuși Medid Bey și fiul acestuia sunt uciși în bătălie.
Ne place sau nu trebuie să admitem că Ioan de Hunedoara reprezintă o zestre comună. A noastră și a maghiarilor. Și noi și ei îl prețuim pentru admirabila sa luptă în apărarea valorilor creștinătății. În plus, noi, românii, nu putem uita sprijinul oferit de acesta la înscăunarea lui Bogdan al II-lea în Moldova – tatăl lui Ștefan cel Mare – și a lui Vlad Țepeș în Țara Românească. De asemenea, voievodul transilvănean a oferit adăpost la curtea sa lui Ștefan cel Mare și lui Vlad Țepeș fugiți din calea rivalilor la tron, care voiau să-i ucidă.
Ioan de Hunedoara a creat alianțe și a luptat împotriva otomanilor peste tot în Balcani: la Varna, la Sibiu, la Ialomița, la Smederowo, la Kosovo Poljie, la Belgrad. A fost un autentic luptător, un comandant viteaz care a băgat spaima în dușmani. Nu întâmplător, la moartea sa, marele sultan Mehmed al II-lea i-a adus un omagiu în semn de respect pentru dârzenia și priceperea militară dovedite pe câmpurile de luptă. Conducătorul turc a spus: „Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om.”
Ioan de Hunedoara a primit din partea Bisericii Catolice cel mai înalt semn de cinstire. Printr-o bulă papală emisă de Papa Calixt al III-lea, la 6 august 1456, s-a dispus ca în toate lăcașurile catolice din Europa, la ora 12.00, să fie trase clopotele în onoarea victoriei lui Ioan de Hunedoara asupra turcilor, la Belgrad. De atunci acest lucru se întâmplă zi de zi.
Au trecut 568 de ani și Biserica Catolică continuă să-și arate gratitudinea pentru marele nostru înaintaș. Alături de ea, noi, românii ortodocși, și creștinii din întreaga lume am învățat să transmitem urmașilor istoria acestui erou și meritul pe care îl are pentru clopotul amiezii…
