Lansarea unei cărți a geopoliticianului (și militantului) rus Aleksandr Dughin a avut un efect hilariant devastator în mass-media de la noi. Nici Mr. Beam, dacă ar fi descins la București, nu ar fi stimulat într-o asemenea măsură resursele de ironie, pe toată gama râsului, ale articilierilor politici, fie ei oricât de sobri. Or, Dughin, numai să te facă să râzi nu e. Ba chiar, cu alura lui de Dostoievski ultrastilat, își îmbie publicul pe un ton pe cât de calm, pe atât de decis, la un imperiu (material? politic fiction?) care, pe lângă Rusia imperială, să mai cuprindă și alte vecinătăți imediate, din România până-n Mongolia.
De ce s-or fi prăpădit atunci de râs atunci atâția din presa română? (cu excepția notabilă a colegei jurnaliste de la Digi TV care, luându-i un interviu, a obținut la întrebări pertinente, răspunsuri consistente). S-a reacționat asa (mai precis așa ridicol) fiindcă parcă s-ar fi uitat, ori nu se știe nici după aproape 30 de ani de libertate de expresie, ca dialogul cu orice preopinent, chiar unul care nu-ți convine, trebuie purtat civilizat și argumentat, iar pe aceste coordonate poți fi oricât de direct, de tăios și de necruțător. La câte s-au scris, oricât de hazliu, despre evenimentul în chestiune, ce-ar putea răspunde Dughin, daca ar fi să intre în polemică cu asemenea adversari de… idei, să zicem?
Dar ocazia unui dialog la București cu acest posibil interlocutor a fost pierdută. Nu va fi fiind Dughin consilier oficial al Kremlinului, dar este un ideolog influent al conservatorismului, doctrina (cvasi)oficială în Rusia, care a umplut vacuumul lăsat de marxism-leninism și, mai mult ca alți autori ruși de azi, arăta un interes real pentru mișcarea de idei din interbelicul românesc, ba chiar include România în tot felul de construcții geopolitice (sa sperăm imaginare). N-ar fi fost suficiente motive de vorbit, la modul serios, cu un asemenea incitant autor? Pentru a putea înțelege Rusia de azi și a relua dialogul cu ea e firesc și mai ales necesar a ști ce face, ce este, cum este și ce are (vorba gramaticii de altădată) cel de la cealaltă parte a mesei. De aceea, cartea lui Aleksandr Dughin “Destin eurasianist”, tradusă de Iurie Roșca și apărută în la editura Mica Valahie – director Mariana Heroiu, este folositoare nu numai celor ce “se ocupă”, într-un fel sau altul, de relațiile cu Rusia, dar și marelui public.
Din multele idei (și foarte multele scrieri), dar și din intervenția și interviul pentru Digi de la București ale lui Al. Dughin sunt de reținut, între altele, virulența critică a globalismului, dușman de moarte al identităților colective, pledoaria pentru “a patra teorie politică” și eurasianism, concepte însî imprecis, insuficient dar și impropriu ((uneori) prezentate, iar de interes direct pentru noi proiectul “Marea Europa de Est”, care ar urma sa includă “etniile slave și societatile ortodoxe” din partea noastra de lume. Însa de ce i-ar trebui “societății ortodoxe” numită România un asemenea construct integrationist cand tocmai globalismul ne-ar fi pericolul principal, ideologul nu ne explicaă în cartea sa. Oricum, teoria politică a lui Dughin este în perpetuă mișcare și trebuie mereu adusă la zi căci, iată, în timp ce ne vorbea despre similitudinile promițătoare între abordările la vârf ale Washingtonului și Moscovei asupra globalizării si solidarizarea posibila a celor doi pentru apărarea identităților colective, presedintele Trump tocmai se pregătea de o întâlnire nu cu omologul sau rus, Putin, cum era de asteptat, ci cu liderul chinez Xi.
E ceva de râs in toate acestea? De fapt, chiar Dughin spunea odată că “ieșirea din NATO (a României –n.n.) nu este o glumă. Însă nici Rusia nu este o glumă. În ultima vreme a început să se uite asta. Nu am dori să aducem aminte”. Ce-or fi gasit unii de râs la geopoliticianul Dughin?
