Nu este uşor să “obţii” organe. Mai ales în România, unde mentalităţile şi prejudecăţile se îmbină armonios când e vorba de a pune obstacole serioase în calea inovaţiei.
Dacă mai pui la socoteală şi invidiile, activitatea de transplant părea, în urmă cu 25 de ani, o utopie.
Cu toate acestea, au existat oameni curajoşi, azi personalităţi incontestabile ale lumii medicale, care şi-au văzut de profesia lor. Şi, credeţi-mă pe cuvânt, nu este usor să faci faţă unor campanii de presă interminabile, puse la cale cu scopul evident de a-ţi distruge cariera.
Dar strategiile inteligente şi managementul competent al transplantului de organe şi-au făcut loc printre maliţiozităţile contemporanilor noştri, ajungând în 2010 (statistici recente nu avem pentru că eforturile s-au concentrat pe macularea putinilor doctori care știu să facă transplant, nu pe optimizarea domeniului) la bilanţuri impresionante. In transplantul hepatic, de exemplu, rata de supravieţuire imediată este de 90 la sută, la fel ca în ţările occidentale. Şi singurul beneficiar al acestui succes este bolnavul.
Cred că medicul implicat în operaţiile de transplant trebuie să fie un om deosebit. În primul rând, pentru că trebuie să lucreze în echipă. Fiecare greşeală de comunicare, nu neapărat de ordin medical, poate fi ireparabilă.
Donatorul de organe este constituie începutul şi partea esenţială a lucrurilor. Fără el, transplatul este imposibil. În mod tragic, acesta este cel mai adesea în moartea cerebrală. Discuţiile cu familia lui sunt delicate. De aceea trebuie să fii un interlocutor blând şi ferm în acelaşi timp. Nu poţi ignora durerea acelei familii, dar nici nu poţi uita că un om va trăi datorită acelui organ.
Gestul de a dona organe este unul pur altruist: singura recompensă este mulţumirea că o parte din persoana dispărută continuă să trăiască în trupul altcuiva.
O dată ce etapa discuţiilor a fost epuizată şi familia semnează acordul de prelevare, 60-70 de specialişti intră în alertă.
Şi de data aceasta viaţa bate filmul: sunt mobilizate maşini, elicoptere, avioane. Se declară moartea cerebrală a donatorului, ziua şi ora exactă a deconectării de la aparate. Se recoltează probe pentru testele pe baza cărora va fi configurată harta imunologică a donatorului, care se va compara cu hărţile similare ale receptorilor aflaţi pe listele de aşteptare. Probele sunt trimise în laboratoare specializate. După îndelungi comparaţii, se hotărăşte cine va fi receptorul. Acesta este anunţat, adus rapid de acasă la clinica unde se realizează transplantul şi pregătit pentru intervenţie. Se anunţă şi se transportă toate echipele operatorii de prelevare şi de implantare.
După prelevare, organele trebuie să ajungă în cel mai scurt timp în sala de operaţie. Chestiunea compatibilităţii perfecte este una care trebuie lămurită fără echivoc. Aici nu merge cu pile. Nu există poziţii privilegiate pe listele de aşteptare.
Finalul filmului? Unul fericit, desigur. Feţele sutelor bolnavi, care duc o viaţă obişnuită şi poartă în fiinţa lor o părticică din alţii – dispăruţi, dar care poate că iubeau cu disperare viaţa.
Citește și: Exclusiv și incendiar cu marele Ivan Patzaichin
