A vorbi despre relații prioritare cu Statele Unite chiar în clipă instalării României la președinția Consiliului European ar putea părea de neînțeles, ba chiar o sfidare, dar reafirmarea acestei preeminențe în relațiile noastre bilaterale o impune, în mod necesar și oportun, reacția regretabilă, din acest moment, față de România a unor oameni de stat din câteva capitale vest-europene și înalți demnitari ai UE, acompaniați de un cor massmedia din Europa Occidentală.

Acest an – și el aniversar – 2019, când se împlinesc două decenii de la evenimentele dramatice care au deschis poarta libertății și democrației în pentru România, poate oferi și perspectiva, mult așteptată și tot mai presantă, de a pune o bază solidă și stabilă statutului internațional al țării, rămas de atâta vreme incert și oscilant. România își poate concepe, în sfârșit, și urma o politică externă proprie, clară, activă, neezitantă, pe care să o ia în serios și prietenii, partenerii și aliații săi, dar și mai puțin prietenii, inclusiv colegi de alianțe sau alte grupări și instituții, pe ale căror relații să nu se poată conta nici în vremuri normale, nici în situații limită.

Președinția pe șase luni a Consiliului European , fapt onorant, dar care pentru unii ar putea părea mai degrabă formal, obligă la un moment al adevărului  în ce privește clarificarea orientării, priorităților și acțiunii țării în Europa și în lume.

Da, am intrat în lumea democrației, drepturilor omului, economiei de piață, ne integrăm în structurile occidentale și asimilăm valorile sale. Dar în care Occident? Ce mai este astăzi Occidentul din punct de vedere geopolitic? De bună seamă, un protagonist mondial de prim rang care asigură, de peste șase decenii, echilibrul planetar de forțe. Dar un bloc (democratic, în esență) tot mai mozaicat, mai scindat, mai centrifugal, subminat de divergențe interne. Între SUA și fiecare dintre principalele puteri europene, ca și între țările membre ale UE, disfuncționalitățile se adâncesc. Iar Bucureștiul oficial, care de douăzeci de ani nu poate sau nu vrea să-și construiască o politică externă distinctă, se complace ori este obligat la ezitări, tăceri, inacțiune, resemnându-se în rolul de partener nesemnificativ, de ignorat, care nu inspiră încredere și nu are rost să fie luat în seama, ba chiar discriminat și supus criticilor și unei poziții subalterne, minore.

Reacția oficială a Bucureștiului la o asemenea  situație ingrată s-a rezumat, aproape de regulă, la o atitudine abulică, defetistă, inactivă sau de-a dreptul nepăsătoare.  De la acceptarea cu lejeritate, practic necondiționată, a exigențelor formulate de Bruxelles pentru integrarea în UE și până acum, diplomația românească, începând cu factorii de cea mai înalta răspundere ai statului, nu și-a făcut simțită prezența și auzită vocea  în mod semnificativ în incintele europene prin vreo inițiativă sau vreun proiect cu impact real, nici măcar privitoare la propriul interes național, la problematica specifică regiunii de sud-est și central europene, spațiului pontic, bazinului Dunării (iar în NATO, flancului estic). Cele câteva proiecte inițiate sau care implică direct România, ceva mai consistente în ultima vreme, riscă să stagneze într-o zona de tatonare reciprocă și de armonizare a pozitiilor (vezi relațiile cu Grupul Vișegrad). și nu par a trece dincolo de festivism și rutină prematură.

Nu un rechizitoriu, ci o încercare de evaluare și bilanț s-au dorit a fi aceste rânduri, de fapt o pledoarie pentru activizarea și relansarea politicii externe românești. Demers care are acum oportunitatea reală de a fi pus în lucru.

Oportunitatea este relația de un tip special cu Statele Unite numită Parteneriat strategic întărit. Relația cu America trebuie dinamizată și amplificată, dincolo de dimensiunea ei strategică și de apărare, pentru a antrena în mod activ și domeniile politic, economic, cultural-științific, al relatiilor interumane (regimul vizelor).etc. Nu e ușor.De ce?

1.SUA au relatii cu mai toate statele lumii, au propriile interese și priorități interne și în viziune globală. Nu e simplu să atragi atenția Wshingtonului asupra țării tale, dacă nu i-o captezi, nu-l cointeresezi. Trebuie să convingi că ești sau poți să fii un aliat util, capabil să-și aducă o contribuție specifică și la obiectivele comune, și în folosul fiecăreia dintre cele două părți.

2.Relațiile noi, din viitor, cu SUA nu trebuie private ca o distanțare de UE și de statele membre ale ei cu care avem sau putem avea proiecte comune. Nu este vorba de un (nou?) “cal troian “ al Americii în constructul european. Dimpotrivă, relațiile privilegiate cu SUA ar fi un atu în plus, și nu un impediment, pentru relații mai strânse și mai eficiente, de pe poziții de partener egal, cu statele vest-europene și din “Nouă Europa”. Am depăși, în ochii unora dintre ei, imaginea de partener formal sau neimportant.

3.Întărirea, îmbogățirea și stimularea relațiilor cu SUA nu trebuie văzute  ca o contrapondere sau ostilizare, excludere sau ignorare a relațiilor cu alte foarte mari puteri mondiale (în primul rând Rusia și China). Premise există, iar actuala situație nedorită din raporturile cu cu aceste două mari state nu trebuie dramatizată. Beijingul a făcut repetate propuneri de relansare a bunelor relații bilaterale româno-chineze și ministrul de Externe al Federației Ruse Serghei Lavrov  spunea că, despre Deveselu, Rusia are de discutat cu SUA, nu cu România, e o problemă ruso-americană. Și este cât se poate de adevărat. SUA au pe teritoriul Cubei, de zeci de ani, baza de la Guantanamo. A viciat cumva acest fapt relațiile ruso-cubaneze sau chino-cubaneze? Cine face o politică realistă și subtilă, face și distincția necesară.

Pledoaria (repet) pentru relații de excepție cu Statele Unite, stârnită de reacții oficiale și de unele publicații vest-europene nu-i onorează pe respectivii partenerii democratici ai României din Europa Occidentală. Ei nu sunt neapărat ostili României, dar sunt tot mai frecvent de la o vreme (și nu numai față de România), distanți, aroganți, chiar abrazivi sau (hai să zicem) cam în necunoștință de cauza, dacă nu de-a dreptul răuvoitori. Dacă ezităm să afirmăm că prinde tot mai evident substanță un curent antiromanesc în cercurile oficiale și de presă occidentale,  nu este mai puțin adevărat că acest fapt nu se datorează doar actualei politici externe deficitare a Bucureștiului, ci și acelor vest-europeni, dezinformați sau superficiali în evaluări, care emit susțineri denigratoare la adresa României.

Principalul aliat al României în lume sunt Statele Unite. Este un adevăr de necontestat, consfințit în documente oficiale și acțiuni de greutate, decise și asumate la cel mai înalt nivel de ambele părți. Dar acest cadru solid rămâne, de ani de zile, pe secțiuni importante nevalorificat, ocolit, neproductiv.

America-România First, pentru România și politica ei internațională, nu înseamnă însă aruncarea peste bord a relațiilor România-UE, nu dezicere de integrarea europeană, ci o opțiune dictată de realitățile și sfidările tot mai evidente cărora România trebuie să le facă față cu demnitate, înțelepciune și pragmatism.

1 COMENTARIU

  1. Multumesc pentru articol. Esenta lui, asa cum am inteles-o exprima necesitatea neintreruperii dialogului si chiar cea a crearii unor „punti” suplimentare care sa compenseze anumite „evolutii” care au pus in cumpana „bunei ratiuni” insasi existenta in continuare a unor relatii economice istorice care au ridicat lumea si au facut-o un taram mult mai prietenos si mai progresist dar si necesitatea unei stabilitati militare negociate, care sa nu mai genereze noi extinderi, fortele de disuasiune existente deja, fiind mult exagerate si inutil de puternice fata de gazda lor, aceasta planeta si popoarele ei care vor sa pastreze cat mai mult pacea si prosperitatea umana.
    Cu scuzele de rigoare, plec dar voi continua maine seara cu o opinie personala.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

2 + 7 =