După ce am aproximat în ce ar consta ezoterismul, pentru a avansa în înţelegerea acestuia, ar trebui ca demersul nostru să se constituie într-o ştiinţă aparte: studiul ezoterismului, care formează obiectul ezoterologiei.
Ea este precum epistemologia care studiază ştiinţele, precum gnoseologia, care studiază cunoaşterea, sau precum iconologia, care studiază reprezentările figurative.
Este oare necesară o ştiinţă a ezoterologiei?
Ezoterologia este o cunoaştere teoretică şi sintetică, ce poate compara şi interpreta, căutând legi şi tipologii, identificând structuri şi funcţii – într-un cuvînt – determinând natura şi trăirea ezoterismului în general.
Obiectivele ezoterologiei ar fi următoarele:
– studiul ideii de ezoterism;
– istoria acestuia în general;
– analiza obiectului său;
– limbajul său – simbolurile;
– metodele sale;
– condiţiile sale;
– influenţele sale;
– producţiile sale;
– consecinţele sale.
Istoria ezoterismului rămâne greu de despărţit de istoria ezoterologiei, pentru că adeseori, aceeaşi oameni au lăsat atât scrieri ezoterice, cât şi texte ezoterologice. De pildă, Porphyrios şi Iamblihos, în antichitate (sfârşitul secolului al III-lea p.H.) sau René Guénon şi Julius Evola, în secolul al XX-lea.
Ezoterologia trebuie să ţină seama şi de inerenta contestare a ezoterismului, ceea ce a stârnit întotdeauna, reacţii extreme, scandalizând partizanii şi entuziasmând adversarii săi.
Ezoterologia, ca ştiinţă despre ezoterism, poate cerceta şi controversele iscate chiar în interiorul acestuia, când se confruntau teze ezoterice greu conciliabile ale unor şcoli ezoterice opuse. Desigur, de cele mai multe ori, antagonismul era doar aparenţa unui complementarism.
Ezoterologia se poate diferenţia prin câteva subdiviziuni. Aşa cum în etnologie sau iconologie putem distinge etnografia sau iconografia, şi în ezoterologie putem separa ezoterografia, care s-ar rezuma la studiul descriptiv al ezoterismului, tinzând spre o cunoaştere a unui subiect particular.
Ezoterografia are două aspecte: documentaţia şi analiza, respectiv, colecţionarea cât mai metodică a operelor, a textelor şi stabilirea cât mai pozitivă de fapte, de date, de conţinuturi, de stiluri, de influenţe etc. Tratarea unei forme ezoterice particulare, aparţinând unei anumite forme tradiţionale, ţine de ezoterografie.
Când studiul se face în maniera ezoteriştilor, utilizând în principal, metoda analogică a concordanţelor, ezoterologia poate fi numită, ezoterosofie.
Când studiul se face în maniera cercetării savante, pe baza metodei critico-istorice, ezoterologia poate fi considerată mai degrabă, critică ezoterică.
Bineînţeles, ezoterologia se poate studia chiar şi pe ea însăşi, precizându-şi domeniul, trasându-şi istoria, stabilindu-şi metodologia şi atunci, forţând oarecum terminologia, se poate vorbi, cu puţină pedanterie, de metaezoterologie.
Cititorul nu trebuie să se sperie de toate aceste denumiri oarecum rebarbative, ele neexistând deocamdată ca atare, fiind doar nişte propuneri avansate de un cercetător francez competent – Pierre Riffard – ale cărui sugestii le-am preluat pentru a le menţiona în prezentul studiu.
Cei care au scris până acum despre ezoterism, au făcut, fără s-o ştie ezoterologie, precum domnul Jourdin din piesa lui Molière, făcea proză fără să-şi dea seama…
*
Ideea de ezoterism înfăşoară mai multe aspecte: şi un alt fel de gândire, şi un alt fel de cunoştinţe teoretice, şi nişte practici sau tehnici spirituale specifice, care conduc la o mutaţie, tradusă într’un alt fel de a fi. (Ezoteristul merge până la capătul omului pentru a se găsi şi pentru a regăsi oglindită lumea…)
Am văzut că pentru înţelegerea ezoterismului este necesară ştiinţa ezoterologiei, care însă, nu-l poate cerceta direct, fiind vorba de o doctrină secretă ca teorie (cu un limbaj simbolic) şi de practici iniţiatice, ce recurg la tehnici spitituale ad hoc. Studiul ezoterismului, adică, obiectivul ezoterologiei, trebuie întreprins din afară, de departe, prin ocolişuri repetate.
Faptul că suntem obligaţi să recurgem la târcoale concentrice sau mai degrabă, în spirală, nu e în contradicţie cu demersul lăuntric al ezoterismului către un centru unic. În această târcolire stă toată dibăcia de încolţi Absolutul. În spaţiul închis al raţiunii şi în timpul deschis al circumstanţelor, ezoterologia va alterna survolarea lină cu picajul fulgerător, ca îmbina spiritul enciclopedic cu analiza punctuală.
Studiul ezoterismului – ezoterologia – este compatibil cu critica istorică a documentelor şi, în general, cu orice tip de analiză critică.
Făra vreo legătură efectivă cu practica riturilor şi cu posesia fondului doctrinal de cunoştinţe ezoterice, demersul ezoterologului poate fi deturnat – în pofida respectării tuturor exigenţelor metodologice ştiinţifice – de o intenţionalitate vanitoasă şi ilicită: de multe ori, se scriu cărţi sau se ţin conferinţe despre ezoterism (subiect ce nu-i la îndemâna oricui), doar pentru a profita pe plan social, într’un mod aproape insesizabil şi cu atât mai mult quasi-imposibil de probat, adică, se revendică discret o legitimitate fără acoperire şi se exercită prin prestigiul nemeritat, o anumită putere în societatea exterioară (ceea ce, bineînţeles, nu e valabil în cazul semnatarului acestui studiu…) Ambiguitatea discursului despre ezoterism rămâne în multe cazuri, cel puţin stânjenitoare…
În schimb, ezoterismul in actu conferă simultan cunoaştere şi un alt fel de a fi, care iradiază fără ostentaţie. Ezoterismul îşi are criteriile sale, pe care trebuie să le desluşim, pentru a-l putea deosebi de pseudoezoterism. Deşi încifrate, textele ezoterice pot fi citite, meditaţia poate fi exersată, îndrumătorul spiritual poate fi întâlnit, toate acestea asigurând că ezoterologia este posibilă, chiar dacă mai întâi trebuie trecută bariera unei întrebări frontale: se poate vorbi despre ezoterism?
