Pentru că iubeşti toate cele ce sunt şi nimic nu urgiseşti din cele ce ai făurit, că dacă ai fi urît vreun lucru, nu l-ai mai fi plăsmuit.
Şi cum ar fi rămas ceva, de n’ai fi voit Tu? Sau cum ar dăinui, dacă n’ar fi fost chemat de Tine la fiinţă?
Dar Tu ierţi tuturor, că toate ale Tale sunt, Stăpâne, iubitorule de suflete.
(Cartea înţelepciunii lui Solomon, 11/24-25-26.)
Efectiv, Răul în sine, este pur neant; nu are realitate proprie. René Guénon spunea că răul este iluzia inerentă separativităţii. (De fapt, în legătură cu inexistența efectivă a Răului, se poate simplific, definind Răul drept Binele pervertit…)
La nivelul fiinţei, este doar o îngrădire a cutărei sau cutărei posibilităţi, menită să asigure diferenţierea şi ierarhizarea armonioasă a tuturor lucrurilor în sânul Universului. De aceea, dezordinea parţială concură la Ordinea generală.
Iar aici, pe Pământ, răul e resimţit numai de individul care, nesocotind libertatea, refuză eliberarea şi vrea să se limiteze la el însuşi, fără să ţină seama de posibilitatea de a scăpa de orice limitare, de orice determinare, de orice „rău“. De altfel, dacă posibilităţile inferioare cel mai nefaste ale unui ciclu al omenirii n’ar apuca să se manifeste, săvârşind trecerea de la potenţialitate, la actualitate a tuturor „germenilor“ conţinuţi principial de la originea acelui ciclu, nu s’ar putea ajunge niciodată, la sfârşitul unei lumi şi, corelativ, la naşterea alteia, adică, la acel pământ nou, sub ceruri noi, de care pomeneşte Apocalipsa. Fiindcă orice moarte într’o anumită stare a existenţei, corespunde unei naşteri într’o altă stare.
În raport cu starea care tocmai încetase, „cerurile“ şi „infernurile“ care corespund stărilor superioare (sau posterioare) şi celor inferioare (sau anterioare) subzistă încă, şi după Judecata de Apoi care marchează sfârşitul ciclului omenirii.
Perspectiva religioasă, a cărei raţiune de a fi este tocmai aceea de a se limita la ordinul individual uman, ignoră doctrina ciclurilor cosmice, adoptând o viziune liniară, rectilinie a istoriei.
Pe de altă parte, trebuie evitată eroarea veşnicei reîntoarceri, atât de dragă lui Nietsche. Reluând schema clasică a helicoidei cilindrice, n’are cum să existe vreun punct de contact între diferitele spire, chiar dacă pasul care le desparte este infinitezimal. Astfel, în procesul „ascensional“ general de reîntoarcere la Principiu a lumilor manifestate de Spiritul divin, între diferitele faze nu pot exista decât analogii, iar nu similitudini.
Doctrina ciclurilor cosmice implică şi adevăratul „sfârşit al Lumii“ (al tuturor lumilor din eternul prezent al permanentei simultaneităţi), care este disoluţia universală – mahapralaya hinduşilor (care aduce cu teoria cosmologică modernă a Big Crunch-ului = marea contracţie, formulată de rusul Alexander Friedman). După aceea, nu subzistă decât Principiul Suprem (Brahma), în care s’a rezorbit în întregime, toată Manifestarea universală.
