Președintele Consiliului Național al PSD, profesorul Vasile Dâncu, publică un editorial cu ocazia zilei de 1 Mai intitulat Onoare muncii!. El face o analiză a ceea ce mai înseamnă azi muncitorul român în „malaxorul” capitalismului actual. Muncitorii îl „înțeleg pe Iisus, au mostenit de la el Golgota”, este de părere Dîncu.
„ONOARE MUNCII!
Am asteptat azi să văd ce mesaje mai dau politicienii de 1 mai muncitoresc. Aproape că au lipsit mesajele, doar turismul si Covidul erau subiectele tuturor. Se intâmplă asta poate pentru că mai este mult până la campania electorală viitoare și cei ce muncesc, sintagmă veche, vor uita până in 2024 daca azi le-i spus o vorbă bună sau le-ai facut cadou trei mici electorali și o bere.
De fapt, azi nu mai este la modă să vorbim despre muncă și despre muncitori. Capitalismul a diminutivizat totul, a ascuns sub cuvinte poleite și neologime meseriile, ocupațiile sau modul în care cea mai mare parte dintre semenii noștri își vând energia, forța, timpul și viața lor în schimbul unui salariu. Munca nu a dispărut în ciuda ciberneticii, a virtualului, a corporatismului sau capitalismului cognitiv. Dacă nu mai sunt atât de evidente salopetele albastre, fabricile cu ciocane încrucișate deaspra halelor șau demonstațiile și dansurile tematice de 1 mai, nu înseamnă că a dispărut sudoarea, mâinile crăpate, salariile de mizerie sau accidentele de muncă. Nici sandviciurile care umplu de mirosului salamului vestiarele și halele unde duhnește a plastic, cauciuc sau motorină, nici schimbul trei și nici nici înjurăturile sefilor.
Munca abrutizantă a celor care stau opt ore la bandă, în fața mașinii de tricotat sau în atelierul mecanic nu a fost încă inlocuită de roboți. Sunt milioane de oameni care asudă pe camp, sapă șanțuri si auzim de ei doar când se surpă peste ei pământul și mor, care fac curățenie in urma nostră, curăță orasele de gunoaie și rahatul fiecăriei zile. Sute de mii de români pe campuri de sparanghel și căpsuni lucrează zi lumină și adorm apoi ca sardelele în grajduri sau depozite insalubre. Miile de badante românce sterg la fund batrânii Europei sclerozate și se întorc cu capul plecat în avioanele lowcost si cu mainile ascunse sub gențile pe care le tin în poală. Dar pe ei rareori îi vedem la televizor. Eventual atunci când se sinucid sau când îi lovesc tot felul de nenorociri. Ei sunt invizibilii lumii noastre, oricât ar fi de mulți, sunt meniți sa dispara după perdele, in debarale sau in balele nesfârșite ale capitalismului.
Da, a dispărit demult până și mica nomenclatură a proletariatul care a avut un vis scurt și utopic, implantat de Partidul Comunist, acela de a înlocui elita, de a trimite intelectualii la canal sau de a deschide cu forța portile paradisului doar pentru clasa muncitoare. Au disparul și visele, marșurile sau mandria de a da țării lumina.
Mi-e vie însă amintirea palmelor crăpate și aspre ale mamei mele care își cerea iertare pentru că mă mângaia îngrijorata pe față când reveneam în vacanțe de la liceu sau de la facultate. Multe sau schimbat in ultimele decenii de tranzitie și agonie, dar munca a ramas. Grea, abrutizantă, uneori neplătită sau plătită foarte prost. Epuizantă și brutală, munca grea rămâne o constantă lumii.
Mă plec în fața lor, uneori lăcrimez când văd bătrâni obosiți, ostenindu-se la cele mai umilitoare munci, alteori îmi vine să urlu pentru că știu că viața lor și a copiilor lor nu se va schimba radical, oricât ai încerca sa faci o schimbare în lume. Dacă munca era buna, o alegeau domnii – îmi spunea bunicul Sebastian. Copiii lor tot mai rar vor reuși să scape din acest infern, să facă scoli înalte, cei mai mulți copii vor mosteni de la parinții lor uneltele muncii de o viață. Nimeni n-o să vină sa-mi ia mistria si canciocul din mână, îmi spunea câteodată abătut socrul meu.
Totul este o spirala suferinței . Cateodată, imi spunea un miner in copilarie, prieten bun cu tata, când mă culc imi trece prin cap gandul ca as fi foarte fericit dacă dimineață nu m-aș mai trezi. Dar nu se intamplă asta, desteptătorul cu limba de metal si clopotei deasupra, sună nemilos și calvarul reîncepe. Suferința a milioane de români care fac munci umilitoare sau abrutizante reîncepe în fiecare dimineață.
Si totuși, în fiecare dimineața, mulți dintre acesti oameni îi multumesc lui Hristos că au un loc de muncă și ce pune pe masă la copii. Ei il înțeleg pe Isus, au mostenit de la el Golgota.
De aceea in noaptea acesta a Învierii spunem HRISTOS A INVIAT! Dar aduc aici si un elogiu pentru suferință și osteneala celor care ne fac viața mai bună. ONOARE MUNCII!”, a spus Vasile Dîncu, pe pagina sa de Facebook.
Un răspuns
Cam multa demagogie domnule.