După secole de război, tulburări și crime în masă, Europa este pașnică și democratică. UE a adus 11 țări din fostul bloc sovietic, ghidându-și cu succes tranzițiile post-comuniste. Și, într-o epocă a inegalității, țările membre UE prezintă cele mai mici diferențe de venituri din lume.
Dar acestea sunt realizări trecute. Astăzi, Uniunea este înfundată într-o criză existențială profundă, iar viitorul ei este foarte incert. Simptomele sunt peste tot: Brexit, război, niveluri zdrobitoare ale șomajului în rândul tinerilor în toate tarile membre, datorii și stagnare a economiei, creșterea mișcărilor populiste și o reacție împotriva imigranților și a monedei euro. Toate subliniază necesitatea unei revizuiri majore a instituțiilor europene.
Așadar, o nouă „carte albă” despre viitorul Europei a Comisiei Europene vine prea curând. Comisia Europeană stabilește cinci căi posibile: continuarea agendei actuale, concentrarea doar pe piața unică, permițând unor țări să se îndrepte mai repede decât altele către integrare, gen Ucraina, restrângerea agendei și impulsionarea ambițioasă pentru o integrare uniformă și mai completă. Este greu să nu simți simpatie pentru Comisia Europeană. Cu politicienii europeni preocupați de bătăliile lor interne și cu instituțiile UE de la Bruxelles o țintă pentru frustrarea populară, ei cei din Comisia Europeană și-au putut scoate doar capul până acum. Totuși, raportul Comisiei este dezamăgitor. Comisia Europeană ocolește provocarea centrală pe care UE trebuie să o confrunte și să o depășească.
Dacă democrațiile europene vor să-și recapete sănătatea, integrarea economică și politică nu poate rămâne nesincronizată. Fie integrarea politică ajunge din urmă integrarea economică, fie integrarea economică trebuie redusă. Atâta timp cât această decizie va fi eludată, UE va rămâne disfuncțională.
Când se confruntă cu această alegere dură, statele membre vor ajunge probabil în poziții diferite de-a lungul continuumului integrării economico-politice. Aceasta înseamnă că Europa trebuie să dezvolte flexibilitatea și aranjamentele instituționale pentru a le adapta. Încă de la început, Europa a fost construită pe un argument „funcționalist”: integrarea politică urma integrării economice. Cartea albă a Comisiei Europene se deschide în mod corespunzător cu un citat din 1950 din fondatorul Comunității Economice Europene (și prim-ministrul francez), Robert Schuman: „Europa nu va fi făcută dintr-o dată sau conform unui singur plan. Va fi construită prin realizări concrete care creează mai întâi o solidaritate de facto.” Construiți mai întâi mecanismele de cooperare economică, iar aceasta va pregăti terenul pentru instituții politice comune.
Această abordare a funcționat bine la început. Aceasta a permis integrării economice să rămână cu un pas înaintea integrării politice – dar nu prea departe. Apoi, după anii 1980, UE a făcut un salt în necunoscut. A adoptat o agendă ambițioasă a pieței unice care urmărea unificarea economiilor Europei, reducând politicile naționale care împiedicau libera circulație nu doar a mărfurilor, ci și a serviciilor, a oamenilor și a capitalului. Euro, care a stabilit o monedă unică între un subset de state membre, a fost extensia logică a acestei agende. Aceasta a fost hiperglobalizare la scară europeană. Noua agendă a fost condusă de o confluență de factori. Mulți economiști și tehnocrați au considerat că guvernele Europei au devenit prea intervenționiste și că integrarea economică profundă și o monedă unică ar disciplina statul. Din această perspectivă, dezechilibrul dintre etapele economice și cele politice ale procesului de integrare a fost o caracteristică, nu un „bug”.
Mulți politicieni au recunoscut însă că dezechilibrul era potențial problematic. Dar ei au presupus că funcționalismul va veni în cele din urmă în ajutor: instituțiile politice cvasi-federale necesare pentru a susține piața unică se vor dezvolta, având suficient timp. Principalele puteri europene și-au jucat rolul. Francezii au crezut că schimbarea autorității economice către birocrații de la Bruxelles ar spori puterea națională și prestigiul global francez. Germanii, dornici să obțină acordul Franței cu privire la reunificarea Germaniei, au mers deoparte.
A existat o alternativă. Europa ar fi putut permite un model social comun să se dezvolte alături de integrarea economică. Acest lucru ar fi necesitat integrarea nu numai a piețelor, ci și a politicilor sociale, a instituțiilor de pe piața muncii și a aranjamentelor fiscale. Diversitatea modelelor sociale din Europa și dificultatea de a ajunge la un acord asupra regulilor comune ar fi acționat ca o frână naturală a ritmului și a sferei de aplicare a integrării. Departe de a fi un dezavantaj, acest lucru ar fi oferit un corector util în ceea ce privește cea mai dorită viteză și amploare de integrare. Rezultatul ar fi fost o UE mai mică, mai profund integrată la nivel global, sau o UE cu tot atâtea membri ca în prezent, dar mult mai puțin ambițioasă în domeniul său economic.
Astăzi poate fi prea târziu pentru a încerca integrarea fiscală și politică în UE. Mai puțin de unul din cinci europeni este de acord cu schimbarea puterii de la statele membre. Optimiștii ar putea spune că acest lucru se datorează mai puțin aversiunii față de Bruxelles sau Strasbourg în sine decât asociației publicului „mai multă Europă”, cu un accent tehnocratic pe piața unică și absenței unui model alternativ atrăgător. Poate că noi lideri și formațiuni politice emergente vor reuși să schițeze un astfel de model și să genereze entuziasm în legătură cu un proiect european reformat. Pesimiștii, pe de altă parte, vor spera că pe coridoarele puterii din Berlin și Paris, într-un colț adânc și întunecat, economiștii și avocații pregătesc în secret un plan B pe care să îl implementeze pentru ziua în care slăbirea uniunii economice nu mai poate fi amânată.
