Caută
Close this search box.

Daniel-Costel Torje: Am onoarea să vă salut!

După aproape trei decenii petrecuți în branșa polițiștilor mă simt îndreptățit să exprim câteva gânduri în legătură cu una dintre cele mai importante instituții ale statului. Prilejul îmi este oferit de împlinirea a 202 ani de la un eveniment istoric cu o semnificație deosebită pentru toți angajații Poliției Române, un reper care mă determină să-mi îndrept atenția spre cei care, cu devotament și responsabilitate profundă, veghează la siguranța și liniștea națiunii. Știu că un număr de cititori neimplicați emoțional se vor apleca în grabă să pună mâna pe o piatră, însă îi rog să amâne această intenție preț de câteva momente, necesare pentru a așterne pe hârtie câteva argumente, pe care fiecare le poate așeza în balanța personală a spiritului fie pe talerul cu evaluări pozitive, fie pe cel cu evaluări negative, pentru ca, la final, după o judecată chibzuită, propria instanță numită conștiință să o încline în sensul dictat de aceasta.

Încă de la înființarea primelor structuri de poliție sentimentul de respingere și de boicotare a lor din partea unor categorii de cetățeni certați cu ordinea a fost destul de pronunțat. Hoții, tâlharii și criminalii au avut dintotdeauna o reacție ostilă față de această categorie de slujbași. Percepția tendențioasă rostogolită cu viclenie în societate de aceste făpturi a fost aceea de a-i înfățișa ca pe niște indivizi brutali, învestiți cu puterea de a împiedica exercitarea liberă a drepturilor cetățenești, de a reține persoane după bunul plac sau de a sancționa, în mod nejustificat, membrii comunității. O etichetă injustă și răuvoitoare susținută de-a lungul timpului – din nefericire – și de unele insuccese, abuzuri și comportamente condamnabile ale oamenilor în uniformă.

Pornind cu judecata de la origini ar trebui, în primul rând, să ne imaginăm cum ar arăta o societate fără instituția poliției și să oferim un răspuns pertinent la întrebarea: Ar putea exista și funcționa o patrie în absența unui organ de ordine și siguranță publică? Convingerea aproape unanimă este că nu și că această structură fundamentală pentru o țară a fost creată tocmai pentru a asigura stabilitatea și dăinuirea ei. În istoria omenirii nu a existat, nu există și nici nu va exista o națiune fără un organism intern de apărare a vieții și libertății cetățenilor, a proprietății publice și private, a drepturilor și intereselor legitime ale membrilor comunității respective. Ca atare, constituirea unui asemenea stabiliment reprezintă o necesitate de netăgăduit pentru întemeierea și funcționarea unui stat.

Acum că ne-am lămurit cu privire la necesitatea unei astfel de instituții în interiorul granițelor unei țări să ne îndreptăm atenția puțin și spre angajații ei. A spune despre polițiști – chiar și în momentele lor de izbândă neîndoielnică – că sunt deștepți, frumoși, cinstiți și performanți reprezintă o afirmație hazardată și atacabilă, în mod justificat. Oricâte realizări profesionale ar cumula în timp, oricâte dovezi de competență ar oferi în munca lor, polițiștii nu vor fi agreați sau iubiți de cetățeni. Ei nu reprezintă o categorie de funcționari față de care să nutrești sentimente de apropiere, dar în țările cu o cultură avansată se bucură de respectul și sprijinul populației civile. Această reputație, însă, a fost câștigată în timp după ani de trudă și de misiuni încununate de succes, iar reacția populației a fost aceea de a le acorda încredere și prețuire.

La noi, lucrurile sunt puțin diferite și într-o prelungită căutare a rețetei care să schimbe în mai bine imaginea acestui organism important al statului. Nu spun o noutate atunci când afirm că evoluția Poliției Române este indisolubil legată de evoluția societății noastre, că o societate decadentă are o poliție decadentă, iar o societate avansată are o poliție pe măsură. Niciodată nu pot fi separate cele două entități. Poliția a fost și va rămâne oglinda societății, în care se reflectă exact imaginea comunității, în care se proiectează cu fidelitate gradul de civilizație a poporului, modul în care se manifestă și acționează puterile statului.

Poliția Română, așa cum o vedem noi astăzi, cu atribuțiile și aria sa de competență, este rodul puterii legiuitoare care i-a fixat prin diverse acte normative limitele de acțiune, modul de formare și pregătire a personalului, formele de intervenție, precum și modalitatea de promovare și ocupare a funcțiilor în interiorul structurii. Înainte de a judeca această instituție gândiți-vă la cei care au proiectat-o așa, la cei care, din interese deloc de neglijat, au subordonat-o politic și au transformat-o într-un aruncător de proiectile pe câmpul de luptă al acaparării puterii în stat.

În ceea ce privește calitatea resursei umane ea există într-o formă similară cu cea din alte domenii de activitate, dar sistemul păgubos de politizare și de promovare a nulităților face ca aceasta să nu fie atât de vizibilă. Este un lucru de netăgăduit că în Poliția Română nu sunt mai puțini profesioniști decât în alte sfere de activitate. Prezența acestor specialiști de înaltă clasă nu este pregnantă pentru că, pe de o parte, ei nu acționează în prima linie a muncii de poliție, iar, pe de altă parte, deasupra multor experți sunt numiți conducători cu studii îndoielnice, lipsiți de aptitudinile și experiența necesare și care fac să se propage în spațiul public acea imagine de neputință și incompetență. Nepotismul și apartenența la un grup cu preocupări îndoielnice așază în fruntea principalelor structuri indivizi dubioși ale căror conexiuni duc spre cei care ar trebui combătuți și anihilați, în timp ce munca celor harnici și cinstiți este adeseori minimalizată și astupată de intervențiile celor cu putere de decizie.

Sunt foarte mulți polițiști competenți, cu o pregătire remarcabilă, demni de respectul concetățenilor, dar pe care rețeaua de interese îi izolează și îi îndepărtează de orice poziție decidentă, de unde ar putea influența în bine activitatea instituției. Am cunoscut studenți extrem de inteligenți și dornici de afirmare, personal contractual, agenți și ofițeri de o probitate profesională și morală de necontestat, angajați destoinici, disciplinați și devotați muncii lor, care prin prisma statutului pe care îl au nu interacționează cu cetățeanul, dar își fac datoria cu multă responsabilitate. Fără efortul lor conștiincios și necontenit liniștea și siguranța noastră ar fi într-un real pericol.

Celor care îi blamează în mod exagerat pe cei în uniforma albastră le reamintesc că toți polițiștii români provin din comunitatea noastră și poartă amprenta societății în care s-au format. N-au fost importați dintr-o altă civilizație sau națiune. Ar fi bine să nu se uite faptul că toți polițiștii sunt la bază civili, că fundamentul educației lor și pregătirea lor elementară s-a realizat în instituții civile. Dacă există o nemulțumire față de felul în care polițiștii se prezintă în fața cetățenilor, ea trebuie îndreptată și spre mediul din care provin, spre toți cei care – într-un fel sau altul – le-au influențat parcursul profesional. Cu siguranță vom avea polițiștii pe care ni-i dorim doar atunci când noi, ca popor, vom reuși să urcăm cât mai sus pe treptele integrității, ale culturii, ale loialității și ale vredniciei. Odată cu ridicarea națiunii va crește neîndoielnic și gradul de profesionalism al funcționarilor statului. Mihai Eminescu spunea: „Ca să-ți dai seama de nivelul culturii generale a unei nații, trebuie să vezi ce idoli are”.

Subiectul este mult prea amplu și necesită o dezbatere extinsă, dar aici nu este nici locul, nici ziua potrivită. Celor care sunt în opoziție cu ideile exprimate de mine le cer îngăduința de a lăsa de o parte astăzi nemulțumirile, mai mult sau mai puțin justificate, pe care le au la adresa polițiștilor. E ziua lor și aș vrea ca măcar în această zi să ne îndreptăm spre ei cu un gând bun de mulțumire. Eu o să le spun ceva mai mult pentru că am fost în mijlocul lor aproape trei decenii și știu ce înseamnă munca depusă de foștii camarazi, o muncă pe care o prețuiesc și o respect nemărginit. Dincolo de bariera trecerii în rezervă rămâne amintirea anilor petrecuți în mijlocul unor colegi minunați, care zi de zi se străduiesc să țină răul și nedreptatea cât mai departe de concetățenii lor.

Inspirat de titlul unei cărți polițiste, dintre multele citite în copilărie, am să le transmit foștilor mei tovarăși de arme de ziua Poliției Române– pe lângă urările de succes în activitate – și formula de politețe: Am onoarea să vă salut!

Un răspuns

  1. Frumoasa pledoarie , D-le Dan Torje !
    Pe cat este de trista…, tot atât de realista, din păcate !
    Indiferent ca ești polițist , profesor , inginer , șofer sau doctor , trebuie sa îți respecți profesia , oamenii și țara in care îți exerciti cariera , însă in toate domeniile de Activit. exista : parinti , bunici , copii , nepoti …, si fiecare dorește sa isi aduca sub ,,aripa “ ocrotitoare pe câte cineva dintre aceștia …si de cele m. Multe ori , nu numai ca i se oferă prilejul sa o facă , dar împinge in stânga si -n dreapta .., pana sa elimine valorile si sa-i așeze pe-ai lui , intr-un loc ,, de onoare “, călduț si bine plătit …, ca doar are statul bani …
    pt. Încă o loaza …!
    La mulți ani , cu multe bucurii și satisfacții pt. Toți membrii poliției romane !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ultimele stiri