În lumea tot mai dinamică în care trăim, e greu de spus daca alegerea lui Donald Trump ca președinte a stârnit valul uriaș de isterie care mătura linistea din America în România și din Franța în Filipine, sau de fapt tocmai această isterie (și frustrare, nemulțumire) i-a netezit drumul spre Casa Alba unui om de stat atipic. Dar nu certificatul de atipic deschid cuiva porțile Casei Albe, ci postura de Salvator al Națiunii, adoptată de Trump (în care de Gaulle sau Putin au excelat, iar Obama a capotat lamentabil). Deocamdată, Donald Trump perfomează prin imprevizibilitate. Dar surprinzător este ca imprevizibil reacționeaza pe acest fundal și oameni, și instituții care și-au facut din non-partizanat și echilibru eticheta istorică. Pe articolul furibund al lui Soros e inutil de insistat, fie și pentru faptul că prin alegerea lui Trump respectivul a pierdut dintr-un foc un miliard de dolari, și se mai face. Iar pierderile immense ale lui Soros vor fi în primul rând în influență, nu în dolari. Iată însă că până și un alt venerabil,“New York Times”, numai că nu scrânește din dinți când comentează în editorialul sau ca mesajul prezidențial inaugural prezintă o imagine distorsionata și apocaliptică a trecutului și prezentului Americii. De fapt, aureolat de virtuți providențiale, noul președinte proclamă “America First” și promite că “îi va da înapoi” (ce expresie la modă!) tot ce se poate: locurile de munca suprimate, fabricile închise, frontierele de netrecut, sistemul de sănătate, ba chiar și visurile.
O retorică pe care neconsolații cu victoria lui Trump nu o pot defini altfel decat izolaționism, naționalism, protecționism, populism etc. Unii incep totuși să nuanțeze. Politologul Paul O. Miller dezvoltă într-o carte rapid scrisă ideea că ordinea liberală internaționalistă și realistă de până acum își află o alternativă în “internaționalismul conservator” lansat ca nou pattern de ceea ce promite a fi, între altele, “doctrina Trump”. “Marea strategie a internaționalismului conservator”, cum o numește autorul Miller, nu e generație sponanee, căci are antecedente în Administrații precedente, cum se poate lesne vedea în politica internațională a Washingtonului. Și presedinții Bush îi îndemnau pe europeni să dea mai mult la bugetul de apărare, și presedintele Obama a dezamorsat cumva conflictele cu Iranul și Cuba, după ca a teoretizat despre “leading from behind” (a conduce din fundal). Iar de curând, în “Foreign Policy”, universitarii John Mearsheimer și Stephan Walt argumentau că “în loc de a fi politaiul lumii”, Washingtonul ar trebui să încurajeze alte state să preia inițiativa în feluritele probleme de pe glob, pentru ca Washingtonul “să intervină doar când este necesar” (și să actioneze mai degrabă că o firma de paza contra-cost, cum se exprimă la un moment dat cam prea frust actualul lider al SUA). In revista sus-mentionata, Kori Schake titra “Falsa logică a retragerii” și răspundea negativ la întrebarea “Va abandona Washingtonul Ordinea?”. Nu, America nu poate abandona Ordinea și, mai ales, Dezordinea internaționala, căci nici natura, nici supremația mondială, nu iubesc vacuumul. Dovada că lui Trump nu-i va fi indiferentă lumea este interviul sau pentru doua publicații europene care dă migrene, căci avertizează despre dezmembrarea în continuare a UE și anacronismul NATO și constata propensiunea spre hegemonie a Germaniei, dar și dorința popoarelor de a-și apăra propria identitate.
Pentru noul președinte al Americii, partenerul său strategic Romania este încă o fila albă. Dar printre primele gesturi ale noii Administrații, alături de scoaterea de pe agenda priorităților a punctelor privind schimbările climei, drepturile homosexualilor si sistemul de sanatate, figurează și scutul spațial orientat spre Iran și Coreea de Nord. Este oare cel în desfășurare, inclusiv la Deveselu sau altul? Nimeni nu spune sau nu știe deocamdată ceva mai mult. Pentru că, asa cum se întrezăreste, Trump va domni, nu va guverna lumea anilor ce vin.
