În detenţie s-a scris mult, ca formă de păstrare a integrităţii sufletului şi a libertăţii interioare. Este însă şi valoroasă acea creaţie din punct de vedere literar?

Emanuela Ilie – unul dintre criticii literari care abordează cu profesionalism și empatie tema literaturii carcerale, și chiar curaj, având în vedere că lumea culturală de azi nu este tocmai primitoare cu tema aceasta – răspunde la aceste întrebări în ziarul Lumina. Este conferenţiar univ. dr. la Catedra de literatură română „G. Ibrăileanu”, Facultatea de Litere a Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi (unde e titular al disciplinelor Literatura română postbelică, Poezie românească modernă şi de avangardă, Proză fantastică, Didactica limbii şi a literaturii române).

Emanuela Ilie: Poezia carcerală trebuie citită/receptată, într-adevăr, ca o parte semnificativă a literaturii de sertar, care a putut vedea lumina tiparului abia după 1990, din raţiunile cunoscute (potenţialul „ostil”/„duşmănos” puterii comuniste, conţinutul „mistic” perceput, la fel, drept periculos, trimiterile „naţionaliste”, chipurile abuzive şcl. nu puteau fi deloc pe placul regimului dictatorial, pentru care unica religie admisă era aceea a Partidului şi a Conducătorului mult iubit).

Spre deosebire însă de alte scrieri de sertar, a căror descoperire post-decembristă a fost întâmpinată cu nesfârşite efluvii admirative şi urale critice (să ne gândim doar la jurnalele şi memorialistica detenţională), acest tip cu totul special de creaţie a fost primit, încă de la început, cu destul de multe rezerve, cu scepticism, ba chiar, în unele situaţii, concediat cu un dispreţ critic suveran.

Nici majoritatea specialiştilor filologi, să o recunoaştem cinstit, nu îi acordă prea mult credit, considerând-o, în cel mai fericit caz, un teritoriu marginal al poeticului, o nişă a literaturii de sertar etc. Aproape toate „ierarhiile”, „topurile” ori selecţiile obiective ale celor mai rezistente – esteticeşte vorbind – scrieri de sertar o ignoră cu totul, aşa încât, fără a exagera prea mult, putem vorbi şi acum de marginalizarea poeziei carcerale. (…)

Miza de fond a acestor texte a fost, iarăşi cu adevărat, aceea de a le asigura încarceraţilor supravieţuirea prin/întru Spirit, în condiţiile în care trupul le trecea prin încercări teribile. Parcurgând cele mai multe din tulburătoarele documente-confesiune publicate în libertate, cititorul este silit să co-participe la o serie de torturi fizico-psihologice greu chiar şi de parcurs prin actul lecturii, aşa încât se va întreba, pe bună dreptate, cum au reuşit scriitorii supravieţuitori, şi ca ei mulţi alţii, să reziste.

Răspunsuri fără echivoc sunt de descoperit în special în diaristică şi memorialistica centrată pe ideea că închisoarea este/a fost, în unele cazuri, academie şi altar ori, ca să utilizăm formula proprie lui Nicolae Steinhardt, din Jurnalul fericirii, „sursa celor mai fericite zile din viaţa mea”.

La rândul lui, fostul Mitropolit Bartolomeu Anania, cu numele de scriitor Valeriu Anania, ne-a oferit, în ipostaza de memorialist ajuns la vârsta patriarhală, chei asemănătoare de interpretare a „iadului decolorat”: în infernul temniţelor comuniste nu s-a putut rezista decât prin acele câteva mijloace care au facilitat dobândirea disciplinei interioare, aşadar deplina libertate a spiritului, garant al supravieţuirii. E vorba, desigur, de credinţa mijlocită, la rândul ei, de rugăciunea practicată fără oprelişti în închisoare, respectiv de creaţia artistică. Încarceratului Valeriu Anania, de bună seamă, disciplina mentală îi era asigurată, în întunericul celulei, de rugăciunea ardentă şi de exerciţiul creator propriu-zis, îmbinat cu acela al memorării exacte, al înmagazinării versurilor inscripţionate în straturile adânci ale memoriei de durată. (El însuşi, numai la Aiud, a reuşit să scrie versuri şi două piese de teatru, Steaua Zimbrului şi Meşterul Manole, însumând peste zece mii de versuri, a căror înmagazinare în memorie îi era ameninţată de subnutriţie şi de boală!)

„Munca aceasta – şi mai ales conştiinţa creaţiei mi-au menţinut, de-a lungul acelor ani, un echilibru moral de care nu mulţi se bucurau. Acest univers interior al meu m-a făcut să îndur numai cu jumătate de suferinţă toate privaţiunile şi promiscuitatea vieţii de puşcărie: foamea, frigul, oboseala, murdăria, praful, spaima, percheziţiile, umilinţele de tot felul, turnătoriile, nervii camarazilor de celulă. Nu am cuvinte să-i dau mulţumită lui Dumnezeu pentru acel dar”, ne va confirma memorialistul, peste ani, salvarea deţinutului Valeriu Anania de către scriitorul cu acelaşi nume…

Şi pentru deţinuţii ne-scriitori, poezia avea aceeaşi valoare, după cum aflăm dintr-o notă inclusă în Jurnalul fericirii, care merită citată în întregime:

„Din prima zi la Jilava, constat în toată celula o sete grozavă de poezie. Învăţarea pe dinafară a poeziilor este cea mai plăcută şi mai neostoită distracţie a vieţii de închisoare. Fericiţi cei ce ştiu poezii. Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenţie, ale lui sunt orele care trec pe nesimţite şi-n demnitate, al său e holul hotelului Waldorf-Astoria, şi a sa e cafeneaua Flore. Ale lui îngheţata şi limonadele servite pe măsuţele braseriei Florian din piaţa San-Marco. Ştia el, abatele Faria, ce face pregătindu-se pentru insula Monte-Cristo prin învăţarea pe de rost a tuturor cărţilor. Şi nici nu bănuia Nicolai Semionovici Leskov ce bine a grăit povăţuind: «Citeşte şi încearcă să te alegi cu un folos. O să ai parte de-o bună distracţie în mormânt».

Închisoarea fiind şi ea un mormânt, sfatul se adevereşte excelent: cui îi place să înveţe poezii nu se va plictisi niciodată în puşcărie – şi nu va fi niciodată singur”.

FOTO: Foto-Vespasian-Lungu Revista Verso, Lumina, adevarul.ro

Vorbim, prin urmare, de un tip de creaţie cu totul aparte, inclusiv din perspectiva mizelor de adâncime ale discursului/scriiturii. Iar acest tip de creaţie trebuie receptat cu alt fel de instrumente decât cele (critic) canonice. Pentru că, exceptând lucrările compuse în detenţie de scriitorii de vocaţie, la o analiză „rece” nu ar rezista, cu adevărat, multe din aceste texte ale suferinţei.

În ciuda vulnerabilităţii lor estetice, ele au însă atuuri distincte. Printre altele, o încărcătură emoţională impresionantă şi o netă valoare documentară, ceea ce face ca, în cazul acesta aparte, caracterul propriu-zis estetic al operei să fie trecut în planul secund al receptării, de nu cumva chiar cu totul ignorat.

Cunoaşteţi diversele antologii realizate din astfel de creaţii? Sunt reprezentative, sunt suficiente?

Există deja câteva opuri antologice bine realizate, care au re-descoperit cititorilor interesaţi acest gen de texte ce impun o lectură intens participativă. Din perspectiva diversităţii autorilor antologaţi, dar şi, implicit, a criteriilor selecţiei operelor antologate, aş aminti aici doar Antologia poeziei carcerale de Ioana Cistelecan şi Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Où sont-ils ceux qui n’existent plus? de Paula Romanescu. În aceste două opuri ni se oferă, în variantă concentrată, respectiv extinsă, o imagine elocventă a liricii luminate compuse în întunericul captivităţii – opul în format mic scos de Ioana Cistelecan are mai puţin de 200 de pagini şi prezintă doar cele mai reprezentative creaţii poetice semnate de 12 scriitori care au stat în detenţie ani buni: Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ion Caraion, Andrei Ciurunga, Ioan Andrei, Aurel Baghiu, Sergiu Grossu, Dumitru Oniga, Virgil Maxim, Constantin Aurel Drăgodan, Ioan Victor Pica, Dimitrie Paciag, Sergiu Mandinescu. Antologia bilingvă realizată de Paula Romanescu (şi prefaţată, pătimaş, de Dan Puric) depăşeşte 500 de pagini şi strânge versurile compuse de, atenţie!, 89 de autori, de la Haig Acterian şi Petre Grigore Anastasis (Puiu Năstase) la Ionel Zeană şi Grigore Zamfiroiu. Aceştia nu au cum să fie extrem de diferiţi – unii sunt poeţi consacraţi, alţii sunt versificatori de ocazie, ceea ce explică valoarea estetică diferită a scrierilor; unii au fost închişi peste 25 de ani, alţii doar câteva luni; unii au murit în închisoare, în urma torturilor fizice sau morale, alţii au supravieţuit miraculos; unii au văzut închisoarea ca pe un iad (Gh. Gorunescu-Penciu numeşte Jilava „cetate de doliu sufletului meu” şi „demonicul vis”. (…)

Poate că tocmai această diversitate ilustrează, tocmai, nu numai larga circulaţie, printre deţinuţi, a poeziei, ci şi rolul ei esenţial în conservarea identităţii lor spirituale…

Credeţi că aceşti scriitori sunt suficient de cunoscuţi nu doar de public, ci de autorii de astăzi?

Sigur că nu! Ba chiar, exceptându-i pe unii autori de literatură religioasă (în special poezie), cred că, din păcate, majoritatea scriitorilor de azi sunt încă şi mai străini decât cititorii obişnuiţi sau publicul larg faţă de poezia şi, în general, literatura carcerală.

Sunteţi o voce autorizată, sunteţi critic literar, profesor universitar, faceţi cunoscut tinerilor acest gen de literatură. Care sunt reacţiile studenţilor, cum receptează ei poezia închisorilor?

(…) Studenţii sunt deosebit de mişcaţi de genul acesta de texte. Mai ales că, la sfârşitul cursului despre poezia carcerală (pe care prefer să o prezint imediat după sau în paralel cu literatura oficială a primelor decenii postbelice, şi în primul rând cu pseudopoezia realist-socialistă), îl „rotunjesc” obligatoriu prin lectura de poeme reprezentative. Precum, desigur, memorabilul As-noapte Iisus al lui Radu Gyr:

„As-noapte Iisus mi-a intrat în celulă./ O, ce trist, ce înalt era Crist!/ Lun-a intrat după El în celulă/ şi-L făcea mai înalt şi mai trist// Mâinile Lui păreau crini pe morminte/ ochii adânci ca nişte păduri/ Luna-L spoia cu argint pe veşminte,/ argintându-I pe mâini vechi spărturi.//M-am ridicat de subt pătura sură:/ – Doamne, de unde vii? Din ce veac?/ Iisus a adus lin un deget la gură/ şi mi-a făcut semn să tac…// A stat lângă mine pe rogojină/ – Pune-Mi pe răni mâna ta/ Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,/ parcă purtase lanţuri, cândva.// Oftând, Şi-a întins truditele oase/ pe rogojina mea cu libărci./ Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase/ lungeau pe zăpada Lui vărgi.// Părea celula munte, părea căpăţână,/ şi mişunau păduchi şi guzgani./ Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,/ şi am dormit o mie de ani…// Când m-am trezit din grozava genună,/ miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă şi era lună/ numai Iisus nu era nicăiri.// Am întins braţele. Nimeni, tăcere./ Am întrebat zidul. Nici un răspuns./ Doar razele reci ascuţite-n unghere,/ cu suliţa lor m-au împuns// – Unde eşti, Doamne? – am urlat la zăbrele/ Din lună venea fum de căţui./ M-am pipăit, şi pe mâinile mele/ am găsit urmele cuielor Lui…”

La sfârşitul audiţiei, cei mai mulţi ochi din amfiteatru sunt, de fapt, plini de lacrimi…

Citeşte interviul integral AICI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

8 + 1 =