Astă seară, 12 decembrie 1906, evadez din ţara mea!

Este afirmaţia exaltată a lui Adrian Zograffi, dublul literar al lui Panait Istrati. Însufleţit de dorinţa nestăvilită de a ajunge, cât mai curând, în Egiptul cel învăluit în mister la care visa încă de pe când, copil fiind, admira la şcoală, în cărţi de istorie, imagini cu faraoni, temple  şi palmieri, Panait Istrati va ajunge să vadă  nu doar Egiptul, ci şi alte ţări ale Levantului: Turcia, Grecia, Siria, Liban, Palestina. Cel care se autodefinea drept vâslaş nebun pe fluviul pasiunii va tranfera miraculos acest fascinant vis mediteranean împlinit, în  câteva din cele mai cunoscute cărţi ale sale: ,,Pescuitorul de bureţi, ,,În Egipt,,,Familia Perlmutter, ,,În lumea Mediteranei – Răsărit de soare, ,,În lumea Mediteranei – Apus de soare“.

La izvorul acestor scrieri a stat curajul  nebunesc al lui Istrati la doar 22 de ani, să  se aventureze în lumea largă, fără bani, fără acte, fără bilet de călătorie. În portul Constanţa, a avut norocul să dea peste un fochist care, în schimbul unei sticle de lichior de ananas, l-a ajutat să se strecoare, clandestin, pe vaporul Dacia. Direcţia : Alexandria Egiptului. Averea de care tânărul Istrati dispunea? Patru biete lire sterline, bine ascunse în căptuşala unei ghete şi entuziasmul intens al unui dor de viaţă pe măsura  superbei lui vârste tinere: « La ce bun pământul e atât de mare şi atrăgător, la ce bun dorurile arzătoare care ne tulbură inima, dacă suntem siliţi să ne învârtim o viaţă întreagă în acelaşi kilometru pătrat de spaţiu terestru?» se întreba, pe bună dreptate, Panait.

După şase zile de plutire pe mare, în faţa ochilor lui se iveşte o  linie alburie cu sclipiri de aur, ALEXANDRIA EGIPTULUI. Tânărul e în culmea fericirii.

Imediat după debarcare, îl  regăsim în mulţimea pestriţă din port. Poartă beretă de  marinar pe cap. S-a  aşezat pe  geamantanul, cu care plecase din România.Îşi aprinde o ţigară şi aşteaptă. Prietenul Mihail nu întârzie să apară şi întâlnirea e  revărsare de bucurie şi fraţietate. Din port, cei doi prieteni hotărăsc să meargă direct la gară. Vor lua un tren  spre Cairo.

2.

În vagoanele  înţesate cu o mulţime mizeră, alcătuită hidos din « mulţi orbi, cu orbite golite de ravagiile trahomului,» Istrati are curajul să privească de aproape, crâncena suferinţă umană. Şi, pe nesimţite, din simplu observator devine iscoditor. Compară acest tren al groazei cu un lung « convoi de vite omeneşti, zdrenţăroase, murdare, sortite întunericului. » Mai mult decât căutare simbolică a unei milenare cunoaşteri pierdute, mai mult decât coborâre spectaculoasă în trecut, prin mit şi visare, parcurgerea Egiptului în tren devine pentru Istrati începutul unei călătorii iniţiatice. E departe de casă, într-o lume stranie, bogată în contraste dramatice. Are în faţa ochilor personajul principal al stăvechiului Egipt, felahul, multiplicat tragic în nenumărate exemplare, marcate dureros de mizerie. Îl va defini cu aleasă înţelegere drept: «  un om  sărac de ţi se rupe inima, care ascunde în pieptul său singura chezăşie a adevăratei civilizaţii: BUNĂTATEA. »

L-a întâlnit nu doar pe străzile aglomerate ale Alexandriei, dar şi la Cairo.

L-a cunoascut cu adevărat, acasă la el, în  umila lui coliba de lut. Sărac lipit pământului, felahul l-a omenit pe Istrati, ospeţindu-l  cu ful,  boabe de fasole, adică, fierte în ulei de măsline şi stropite cu lămâie. Percepe de la bun început lumea Egiptului ca fiind fierbinte, imaginativă, pasională, dar mai ales dureros de săracă, mereu învinsă într-o încrâncenată, fără de sfârşit, luptă cu foamea, cu sărăcia, cu suferinţa mută, căreia Panait Istrati  îi  va dedica multe pagini în cărţile sale, pentru că, nu-i aşa: « Suferinţa e ceva, e cineva. Poate că e ceva mare şi sfânt-cineva care rămâne veşnic răstignit, care nu se pretează la nici o măsluire, care dărâmă biserici moarte, care demască credinţe împovărate cu osânză, dogme sociale umflate de prostie, ţintuită pe cruce cu mască, de Dumnezeu.

Pentru a-şi câştiga existenţa, cei doi prieteni sunt puşi la grea încercare de soartă. La Cairo, vor avea parte de o viaţă de slugă. Istrati  va înţelege pe parcursul periplului său iniţiatic în Levant, că doar EUL, doar SINELE învingând dificultăţile vieţii, căutând să-şi afle locul şi misiunea în această lume, poate constitui fundamentul oricărei cunoaşteri: « Ah, costisitoarea libertate a doi prieteni, singuri pe lume, regăsindu-se pe uliţele unui oraş cosmopolit, frăţeşte uniţi sub ameninţarea  aceleeaşi soarte. Cine o va cânta vreodată ?

                                                                  3.

Mai putem nădăjdui că  va veni ziua când  va fi slăvit şi omul care dispreţuieşte  orice avuţie, orice bunăstare materială şi care preţuieşte  în aşa măsură măreţia vieţii şi frumuseţile pământului, încât e gata să moară pentru ele? se întreabă Istrati, care e încredinţat că există un duşman mai puternic decât toate spaimele din lume şi acesta e neputinţa vagabondului de a stărui în a-şi îmbunătăţi soarta.

Ce uşor, în asemenea condiţii, un vagabond îndrăgostit de libertate se poate transforma într-un răzvrătit. A fi sclav, nu înseamnă însă  pentru Panait Istrati a avea lanţul muncii nituit în jurul coapsei, după cum, a fi liber nu înseamnă  a munci, doar pe socoteala ta, sau a nu munci deloc.

Explicaţia lui, îmbogăţită cu o impresionantă experienţă de viaţă,  se exprimă puternic în metafore convingătoare: « Sclavul e materia brută, jalnică, fără calitate, destinată prin naştere a nu avea altă mişcare decât aceea care-i e impusă de voinţa altora. Spre deosebire de materia superioară din care e alcătuit omul liber, ea este ceea ce e nisipul, faţă de pământul fertil, »

Impresiile egiptene ale lui Istrati s-au decantat neîncetat, prin acumularea de noi şi noi experienţe de viaţă. Cărţile lui  mustesc de  un exotism oriental, cu totul diferit de cel din literatura occidentului, care nu e altceva decât etalare ostentativă a opulenţei şi luxului.  Levantismul occidental e doldora de minunăţii ale Orientului: spectaculoase haremuri, cadâne şi eunuci, viziri şi sultani, palate strălucind în soare. Levantismul istratian abundă în bordeluri mizere, oameni săraci şi colibele lor de lut. Şi, Panait Istrati îşi aminteşte:

« Nu în Alexandria, ci  la Cairo te simţi cu adevărat în Egipt.

Mai întâi strada, e mult mai puţin  europenizată. Apoi larma uliţelor sale, înţesată de săraci grăbiţi, de cocote vesele, de soldăţime beată, de turişti guralivi, de negustori ambulanţi cu strigătele lor pline de tristeţe.

Pe urmă clădirile vechi, şi statuile arabe, mult mai frumoase şi mai numeroase decât în Alexandria.(…) Numai în  faţa Piramidelor şi a impunătorului Sfinx am regăsit eu Egiptul faraonilor şi al copilăriei mele.

Înfăţişarea lor zdrobitoare în  împărăţia nisipurilor, scutită de orice negustoreală modernă, mărturiseşte în goliciunea ei maternă, pasiunea fără margini a acelor regi biblici care au meditat sincer la sufletul lor, glorificându-l pentru veşnicie. »

4.

Descrierile lui Istrati sunt expresive, pline de culoare, având puterea evocatoare a unor secvenţe cinematografice: „Străzi pestriţe de Orient, cafenele cu fumători  trăgând din ciubuc, căsuţe dărăpănate, cu rufe întinse pe terasă, prăvălii cu mărunţişuri în culori aprinse, înghesuite într-un spaţiu de doi metri cubi, zaharicale întinse pe plăci de marmură, sute  de cărucioare împinse cu mâna sau măgăruşii cu panerele -n spinare, purtând toate neamurile de fructe şi trufandale, cârduri de copii arabi, zdrenţăroşi şi nespălaţi aţinând cu mare tapaj calea trăsurilor, de unde totdeauna cade un bacşiş, cuvânt provenind  chiar din limba lor.”

La  Cairo, trăieşte poveşti demne de O mie şi una de nopţi. Când vine ploaia, atât de intens aşteptată, ca un copil, Adrian alias Panait li se alătură fetelor care în stradă salută entuziast, cu cântecele şi dansul lor exaltat, binecuvântatul eveniment.  Şi bucuria de a fi, izbucneşte  atunci, plenar în sufletului acestui iremediabil îndrăgostit de farmecul profund al pământului: Îmi iubesc frumoasa viaţă pentru ea însăşi. Sunt fericit că mă aflu în Egipt, că sunt liber, că nu-mi pasă dacă am sau nu, zi de zi ce mânca!

Şi, iată cum, complicatele legi fizico-chimice după care funcţionează un organism uman, sunt pur şi simplu ignorate de Istrati, care se hrăneşte cu nesaţ din sentimente trăite intens. Ucenic la cultura orientală, Panait crede în adevărurile eterne ale vieţii. Tot acest parcurs spiritual, i-a fost revelat  iniţial de experienţa paradoxală a trăirii aprofundate a înclinaţiei lui înnăscute spre vagabondaj.

În prima mea dramatizare  pentru Radio Rommânia după opera  în limba franceză a lui Panait Istrati, am tradus cuvântul vagabond  prin mai  poeticul, în interpretarea mea de atunci, hoinar. Am revenit asupra acestei greşeli de traducere.Am făcut-o în clipa în care am înţeles în ce măsură la Istrati, cuvântul vagabond, cu conotaţiile lui şocante, e mai puternic decât romanticul hoinar. Istrati nu l-a ales întâmplător. Era încredinţat că: « Aventurierul vrea şi poate să se căpătuiască. Vagabondul nu vrea şi nu poate. Dacă i se prezintă ocazia, primul este în stare să-l exploateze pe om, să-l tragă pe sfoară, să comită  chiar o infamie. Al doilea e totalmente incapabil de aşa ceva.                                       

                                               5.

Când vagabondul e înzestrat cu o inteligenţă rodnică, filosofia pe care o dobândeşte din experienţa sa de viaţă e vrednică de stimă. Vagabondul este omul civilizat al existenţei absolute. »

Istrati se încumetă să compare existenţă absolută a vagabondului, cu « un strălucit echipaj galopând nebuneşte pe drumurile universului. Vagabonzii sunt gonacii care îi fac alai şi cad istoviţi cântându-i imnuri de slavă ! Iată ce înţeleg eu prin civilizaţie.»

Rememorându-şi periplul iniţiatic în Levant, Panait Istrati recunoaşte că au fost, şi el, şi Mihail,  « gonaci ai  acestui echipaj, traversând cu fast frumoasele meleaguri ale Egiptului. »

Spre deosebire de Mihail, Panait se dovedeşte a fi însă, în această primă călătorie a sa în Egipt, doar un începător în ale vagabondajului. Are, desigur, tot timpul să devină un  vagabond de aur, în anii viitori. Decretează, în deplină cunoştinţă de cauză că  prima condiţie a  artei vagabondajului este Voinţa de a pleca. De neclintit şi de nestăvilit. Nesupusă rigorilor raţiunii. Viaţă lui bogată în mizerie şi întâmplări, a fost  mereu bântuită de acest aprig dor de a pleca. Cu toate că l-a însoţit de multe ori în vagabondajele sale pe Mihail, în 1907 nu e tentat să meargă cu acesta la Muntele Athos. Cei doi prieteni se vor despărţi  în portul Pireu. Panait încearcă să ajungă în Franţa. Se îmbarcă fără bilet de călătorie pe un vapor cu ruta Pireu-Marsilia.

Este prins şi debarcat forţat la Neapole, unde trăieşte, vreme de o lună, într-o mizerie neagră. Revine în Egipt. Sărăcie lucie şi acolo. E, rând pe rând,

zugrav, servitor, distribuitor de afişe şi chiar om-sandvici. Ni-l putem oare imagina pe cel ce avea să  devină faimosul scriitor francez de origine română, Panait Istrati,în anul de graţie 1907, lângă un felinar din piaţa Esbekieh, cu o pancardă luminoasă în spate, pe care stă scris Cinema Mignon? Ce-i pasă lui? E tânăr, trăieşte dezlănţuit grabita nelinişte de a vedea cât mai mult,  de a înţelege cât mai multe. N-are chef să rămână ţintuit locului, ca un biet paznic de felinar. Pleacă intempestiv la Port Said. Are o tentativă neizbutită de a merge în India.

Revine la Iaffa, Beirut şi Liban. Se rătăceşte în munţii Ghazir. Ajunge, în sfârşit, la Damasc, în Siria, unde norocul pare să-i surâdă.

6.

Devine pictor de firme, « un chior în ţara orbilor » cum va aprecia el cu autoironie, şi unde  « răsfăţat de arabi, e cât pe-aci să fie prins într-o încurcătură  de harem, se îndrăgosteşte de o actriţă de pantominmă, joacă rol de prinţ mut şi călău inofensiv, câştigă doi beşlici pe seară, adică un franc şi cinci centime. »

Criticul literar francez Roger Dadoun descifrează  în aceste parcurs  fabulos, « dorinţa lui Istrati de a se despărţi de umbra sa, pentru a alerga după o altă umbră a lui însuşi, sau  după umbra unui alt el-însuşi, inexistent, aşa cum nu există încă nici  scriitorul. Dacă Mediterana îi oferă promisiunea de a se găsi sau de a se regăsi, e şi mai sigur că ea îi amplifică şi riscul de a se pierde. Căci Mediterana este pentru Panait Istrati, în mod fundamental o probă în sine, spaţiul în care se caută şi se pune la încercare. Mediterana lui Istrati nu e  periplu  turistico-literar, e  jar de pericole, locul unde se arată în toată goliciunea sa, Ecce Homo.»

Numai că Panait Istrati cunoaşte exact preţul îndrăznelii sale : « Nici o fericire nu se poate asemui cu aceea pe care o smulgi vieţii cu preţul riscurilor şi sforţărilor de neînchipuit.(…) Toate bucuriile sunt înălţătoare. Toate se pot dobândi, dacă bagi mâna să le scormoneşti, în  jăratecul destinului tău. Chiar şi dogoarea focului păleşte atunci, în faţa îndrăznelii tale, numai să nu şovăi la  gândul că vei fi muşcat de nemilosul păzitor al bunurilor pământeşti. Iată ce nu ne învaţă nici o şcoală, nici o educaţie !

Şi, iată de ce pământul e mai bogat  în fricoşi, decât în eroi. Aşa se explică traiul acesta searbăd , temeinic asigurat fiecăruia, de la râma omenească, la căutătorul de stele. »

Panait se consolează cu gândul că: « Totul e eroism în viaţa unui om care înfruntă lumea cu mâinile goale şi o inimă caldă ce-l apără de ispita unui trai tihnit şi îndobitocitor. »

Sătul de oamenii însemnaţi pe care i-a cunoscut de a lungul vieţii sale, Istrati va avea mereu nostalgia învinşilor, prieteni ai lui din Levant, bravând nenorociri, de care le e plină viaţa. Unul dintre ei e  bătrânul evreu din România Musa, întâlnit în Egipt. Musa atât de tânăr ca temperament, zugrav bun şi

7.

tată nefericit, plecat în căutarea fiicei sale Sarah, victimă fără scăpare a unui proxenet. Alături de neasemuitul Musa, Panait trăieşte în Egipt şi Liban o viaţă eroică. De neuitat rămâne iarna petrecută la Set Amra, «  unde  amândoi au crapat de foame, au fumat narghilea şi s-au hrănit cu speranţă. »

Dacă  Panait are ceva să-i reproşeze prietenului Musa, e că nu l-a  întovărăşit decât arareori în vagabondările sale în căutarea frumuseţii  Egiptului. Bătrânul evreu i-a revelat, în schimb, o altă frumuseţe, cea a sufletul său ales, dăruit cu harul unei desăvârşite umanităţi. Mai e nevoie să precizăm că Musa este  tulburătorul Barba Iani, înţeleptul cunoscător de taine ale vieţii şi libertăţii, din romanul Chira Chiralina?!

În  revista România Muncitoare, numărul din 30 mai 1913, la rubrica Note de călătorie un articol semnat P. Istrati semnala sărăcia unei populaţii indigene care aruncă zilnic în stradă  mii şi mii de copii flămânzi şi goi. « Goliciunea acestora, starea de murdărie, foamea şi boala de ochi, care îi zvântă sunt tot ce poate scârbi pretenţia secolului nostru civilizat(…). Aceşti copii încep să-şi câştige existenţa de pe la etatea de 4 ani, mai exact, de când încep să umble pe picioare.(…) Îi vezi pe sub mesele restaurantelor şi cafenelelor, culegând oase şi mucuri de ţigări, pe care  după o săptămână de muncă, le vând pe 30-40 de bani. Alţii vând bilete de loterie, scarmănă printre gunoaie cu sutele ori cerşesc, alergând cu grămada după turistul călare pe măgar. De la 8-10 ani se fac lustragii. Până aici mizeria arabă e numai înfiorătoare, dar când acest copil-paria ajunge la vârsta de muncă, mizeria lui endemică, începe să devină periculoasă. »

Panait Istrati va recunoaşte cu mâna pe inimă: „Pentru soarele Alexandriei, pentru Mediterana şi dorinţa mea de a trăi, primeam şi felii mari de amărăciune, pe care viaţa mi le  oferea pe aceeaşi tavă. Le acceptam, deoarece presimţeam că, viaţa refuză toată tava celor care intind mâna să apuce doar  soarele. În schimbul unei zile de trudă,lipsită de plăcere, soarta îmi hărăzea puţine ceasuri de lumină,  dar forţam părticica de fericire, mărind cu bună ştiinţă feliile de amărăciune. 

                                            8.

 Mă lipseam de atâtea lucruri necesare vieţii, numai să-mi satur ochii cu lumina ce se revărsa, cu cerul ce te zăpăcea, cu Mediterana »

Cunoaşterea subiectivă, empirică se împlineşte în idealul de înţelepciune al orientalului: „Omul şi natura nu sunt în Levant regnuri separate. Ele ajung să coexiste armonios. »

Cunoscător a nu mai puţin de 25 de limbi străine, egipteanul Haffif, îi dezvăluie lui Panait  multe astfel de taine ale ţării lui de mister, cu pământ împănat cu vestigii. Şi Istrati îl tachinează reproşându-i, mai în glumă, mai în serios că uneori e prea enigmatic, la fel ca strămoşii lui-Sfinxul şi faraonii din piramide. De neuitat nesfârşitele  lor peregrinări, pe « drumuri umbrite de palmieri, pe malul Nilului, domesticit de baraje uriaşe, în muzee, unde au întâlnire cu  glorii ale istoriei precum Ramses şi Sethi. »

Panait şi Haffif, se declară în egală măsură atraşi de pitorescul şi vechiul El-Maar din Cairo, cu pieţele sale gălăgioase. Să ni-i imaginăm pe cei doi, într-una numeroasele cafenele arabe din Cairo, unde pentru 6 centime  tocmai au primit narghile cu ciubuce lungi şi unde  obişnuiesc să se piardă în taifasuri fără sfârşit. Au aceeaşi vârstă- 25 de ani. Sunt amândoi zugravi. Îşi  iubesc meseria. Şi unul şi celălalt, cunoaşte suferinţa încă din copilărie. Sunt la fel de sensibili la orice durere, la orice bucurie. Şi mai au ceva în comun : împărtăşesc aceeaşi luminoasă  vocaţie a prieteniei. Iubesc natura. Resimt o nevoie, de nebiruit,  de a se hrăni cu armonioasa frumuseţe a acestui pământ. Pentru că, e de părere Panait Istrati:

« Viaţa e alcătuită din două părţi : Frumosul şi Josnicia. Ultima a cotropit toată omenirea , deoarece nu ne cere nici un sacrificiu.(…) Soarta este inima noastră. suntem mici, mari sau mediocri prin inima noastră căreia ne supunem orbeşte. Soarta, doar ea, ne duce spre rău sau spre bine. »

Pentru autodidactul Panait Istrati, Levantul a fost, fără îndoială, o şcoală. Cunoscându-l îndeaproape, la el acasă pe  Levantin,  Istrati a înţeles că poţi ajunge la înţelepciune doar acceptându-ţi cu resemnare suferinţa pe care ţi-a rezervat-o Soarta.

9.

Nu ne mai miră afirmaţia, aparent paradoxală a autorului Ciulinilor Bărăganului, conform căreia, îl admira pe  Haffif  pentru « capacitatea  sa de a fi îndrăgostit de natură, ca toţi cei ce îndură nedreptăţile sociale cu inimă şi judecată. » Istrati va avea nostalgia unor astfel de prietenii de tinereţe, în anii de maturitate, petrecuţi în Franţa, unde va constata cu amărăciune că la Paris, de pildă, «  prietenia este un comerţ, aproape la fel de politicos,  precum alte genuri de comerţ. În Orient e altfel… acolo, cel puţin la oamenii cu suflet şi judecată, suferinţele se suportă în comun, bucuriile se împărtăşesc în comun. Altfel nu poate fi vorba de prietenie. »

Pentru a sintetiza experienţa excepţională pe care Levantul şi în special Egiptul, a reprezentat-o pentru biografia  spirituală, a lui Panait Istrati, am ales o mărturie revelatoare a sa :

« Port Said va rămâne pentru mine marea intersecţie a drumurilor maritime, locul unde inima mea a simţit şi a înregistrat marea pulsaţie a arterelor vieţii universale a planetei noastre. Aici am avut viziunea clară, sentimentul precis al diversităţii destinelor umane, care smulge bărbatul soţiei, fiul mamei, iubitul iubitei, lansându-i brutal în spaţii în care îi atrag afinităţi mai armonioase decât cele pe care au încercat să şi le creeze prin legături familiale. Adesea adevăraţii noştri părinţi şi patria noastră sunt la antipodul locului unde venim pe lume şi unde trăim ca nişte străini. De pe vaporul ce mă ducea spre Beirut, am salutat acest oraş minuscul şi statuia lui Ferdinand de Lessers, a cărui privire aspră , fixată pe canal, pare să  le spună oamenilor temători. Hei, mişcaţi-vă! Iată încă un drum care ar putea să vă ducă acolo unde să vă simţiţi acasă!”

Şi Panait Istrati se simţea în Levant acasă. Îl fascina aici, mai cu seamă, harul neasemuit de a povesti al trăitorilor de pe aceste meleaguri : «  Dintre toate neamurile de povestitori, orientalul e acela care se revarsă ca un torent.O  lume  ca a noastră, bântuită de zbucium, de patimi, de nelinişti, în care la o mie de agitaţi, întâlneşti doar un om, un singur  om senin »  o astfel  de lume cu oameni pietre, are nevoie, după părerea lui Istrati  nu de Voltaire, ci de ŞEHEREZADA.

10.

Şi Istrati ne explică de ce : « Şeherezada, adică povestitorul,  e sufletul opresat de ceea ce are de spus. (…) . 

Ne cucereşte mai ales prin căldura cu care se destăinuieşte. Povestitorul e numai destăinuire, de aceea el captivează. E singurul care captivează prin sublimul sufletului. »  Apreciindu-i harul de  Povestitor oriental, scriitorul Ernst Benz îl numea pe  marele său prieten Panait Istrati- « levantinul de origine greco-română, cu temperament de foc. »

Când era copleşit de tristeţe, Istrati obişnuia să-şi încărce mintea şi inima cu înţelepciune orientală. Aşa s-a întâmplat şi în 1935, cu puţină vreme înainte de a se stinge din viaţă, când i-a scris lui Ernst Bendz : « Maleş! spune arabul. Nu-i nimic! adică. Dincolo de fereastra mea, viaţa continuă cu urâţenia, dar şi cu bucuriile ei. »

Scriitor de excepţie, Panait Istrati revine în forţă astăzi, în atenţia iubitorilor de literatură. Romanele, povestirile, operele sale autobiografice, care au cunoscut o celebritate qvasi mondială, în primele decenii ale secolului XX,  sunt apreciate de o nouă generaţie de cititori, fascinaţi de  originalitatea, exotismul, autenticitatea, verva, umanismul, inteligenţa observaţiei, capacitatea de a intui adevăruri universale nemuritoare, talentul covârşitor al acestui etern vagabond, un învins devenit prin proba timpului învingător, care nu încetează să ne încânte cu arta lui  neîntrecută de   povestitor.

Nu ne rămâne decât să-l credem pe cuvânt, când declară, cu sinceritate de netăgăduit: «EU SUNT ŞEHEREZADA!»

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

9 + 3 =