Spectacolul morții relevă modalitatea prin care regizorul Radu Afrim a transpus romanul Pădurea Spânzuraților (scris de prozatorul Liviu Rebreanu și publicat în anul 1922) pe scena Teatrului Național București. Premiera spectacolului a avut loc în decembrie 2018.
Moartea, timpul și spațiul, toate celei trei teme mari ale istoriei mentalităților sunt bine reprezentate în piesa de teatru Pădurea Spânzuraților, a cărei premieră a avut loc în anul 2018, anul centenar care a marcat Marea Unire de la 1918. Menționez că sunt puține referiri la piesa de teatru, câteva cronici sau relatări pe care le-am menționat. Sunt convinsă însă că tema va fi reluată și cercetată, pentru că discutăm despre un act artistic excepțional.
Am fost la premieră și am văzut romanul lui Liviu Rebreanu, în varianta teatrală, dintr-o perspectivă cotidiană, occidentală. Piesa s-a jucat în Sala Mare a Teatrului Național București, iar, la pauză, jumătate dintre spectatori au plecat. Probabil că nu le-a plăcut abordarea contemporană a lui Radu Afrim, care a fost nu numai regizor, ci și scenarist. Afrim a rescris cartea și a creat, astfel, o altă operă, respinsă, iată, de o parte din public. În opinia mea, Pădurea Spânzuraților a lui Radu Afrim sau mai bine zis reinterpretarea capodoperei lui Liviu Rebreanu, e printre puținele momente artistice din anul centenar, demne de consemnat și cu adevărat intelectuale, care omagiază Marea Unire.
Apostol Bologa este personajul principal, plasat de la început în spațiul morții, fiind ofițer al armatei ungare în Primul Război Mondial, apoi dezertor. Sentința de condamnare la moarte prin spânzurare configurează universul unei personalități analitice, care își consumă propriul răzoi interior, o zbatere tumultuoasă între datorie și iubire. În momentul în care alege să se bucure de viață, optează pentru dezertare. Este prins și urmează executarea. Acestea sunt momentele cheie pe care se concentrează Afrim ca să ne conducă, ingenios și inedit, la punctul culminant al acțiunii, care e de fapt și finalul piesei: pedeapsa, execuția, moartea prin spânzurare.
Spațiul și timpul dinaintea execuției. Rolul efectelor media
Abordarea morții necesită timp și spațiu. Apoi, vin ritualurile, chiar dacă în cazul de față ceremonia este înlocuită cu spânzurarea. Aries Philippe în ”Omul în fața morții” explică acest fenomen: „Ritualizarea morții este un caz particular al strategiei globale a omului împotriva naturii, alcătuită din interdicții și concesiuni. Iată de ce moartea nu a fost lăsată liberă în excesele sale, ci, dimpotrivă, a fost claustrată în ceremonii, transformată în spectacol. Iată de ce ea nu putea fi o aventură solitară, ci un fenomen public ce implica întreaga comunitate”.
Radu Afrim a vrut și a reușit să transpună Pădurea Spânzuraților în România actuală, iar pentru acest lucru a foslosit simboluri și subiecte care preocupă spațiul public contemporan: tineri cu telefone mobile și o mulțime de imagini, succedate amețitor de repede, care ne arată dezastrul de azi. Regizorul recurge la proiecții cu păduri tăiate, cu câini spânzurați, cu mineri care bat studenți în Piața Universității, cu scenele violente dintre protestatari și jandami din Piața Victoriei. În acest fel, arată receptorilor cât de firească e ura în peisajul național, iar proiecțiile conțin un citat din Rebreanu, folosit ca laitmotiv, rostit și în piesă de Apostol Bologa: „Iubirea n-a ucis niciodată, Gross. Numai oamenii ucid în numele ei”.
Până la Afrim, un singur regizor a avut curajul să abordeze o opera literară atât de complexă cum e romanul Pădurea Spânzuraților. În anul 1965, regizorul Liviu Ciulei a făcut un film de referință în cinematografia românească, scenariul fiind semnat de scriitorul Titus Popovici. În același an, filmul Pădurea Spânzuraților a fost recompensat cu premiul pentru regie la Festivalul Internațional de Film de la Cannes.
Radu Afrim a explicat, într-o conferință de presă pe care a avut-o înaintea premierei, demersul de a aduce acțiunea în 2018: „Nu vreau să pun în scenă cartea lui Rebreanu, vreau să chestionez puțin ce s-a întâmplat cu noi în suta asta de ani și unde suntem… S-ar putea să fie ambițios, riscant, kitschos, greșit, dar aș vrea să pun față în față soldații aceia care au luptat pentru ceva atunci, deși mulți nu știau pentru ce luptă, cu niște tineri din zilele noastre, cu niște dialoguri și întrebări – ce ați făcut în 100 de ani, cine eram noi la vârsta voastră, ce am făcut… ”
Coregrafia modernă este o componentă semnificativă a spectacolului, îl ajută pe regizor să contopească elementele contemporane cu partea istorică reflectată în roman. „Pădurea spânzuraților – spectacolul, nu romanul – are tineri care n-au citit cartea pentru BAC, are părinți plecați în Italia, are povestea lui Rebreanu cu sacrificiul din credință și datoria față de tine, mai presus de ceea ce-ti cere o autoritate, are dans (cu o coregrafie puternică și emoționantă – concepută de Andreea Gavriliu – cu actori dansatori, pe bune) și mult umor”, remarcă, pe blogul său, Cristina Bazavan.
Totul se face însă sub cupola trecutului, pe care nu am știut să-l perpetuăm, păstrând lucrurile bune. „Translarea făcută de Afrim între momentele cu adevărat majore, cu adevărat eroice și reverberațiile ce au urmat, de atunci încolo produc o formidabilă revelație: nu că am pierdut, ca nație, tot ce câștigasem atunci, în 1916-18, dar veacul de pustietate care s-a scurs între timp a adus România la stadiul unei foste păduri, tăiată vârtos, până la nimicire de urmașii celor pe care, acum 100 de ani, îi învinsese, cum-necum”, scrie jurnalistul Bogdan Burileanu.
Spectacolul continuă cu două cântărețe, mamă și fiică, Teodora și Lenuța Purja, născute chiar în satul natal al scriitorului, în Târlișua. Prima în scenă a intrat Teodora Purja, în straiele simple, comune ale țărăncilor de pe Valea Someșului, încălțată cu cizme soldățești. Am remarcat că aceste cizme soldațești au predominat pe tot parcursul piesei de teatru, ele făcând parte din vestimentația specifică locuitorilor zonei Năsăudului, ținut grăniceresc până la 1918. Revenind la Teodora Purja, cântăreața a interpretat o „cântare cu noduri”, acompaniată de drujbe turate la maximum. Acest gen liric este specific Lăpușului și zonei de lângă Munții Tâbleș din Bistrița-Năsăud, o doină bătrânească de dor și jale, asemănătoare bocetelor de la înmormântările de pe Valea Someșului.
Momentul artistic al Teodorei Purja a constituit prima invitație în spațiul apocaliptic sau, mai bine spus, o tatonare a impactului puternic, decisiv al morții.
„Când Teodora Purja intonează o doină ardelenească de jale despre codru pe scena mare de la Teatrul Național din București, acompaniată sonor de drujbe turate la maxim, te trec fiorii! E un anunț estetic despre acum o sută de ani și despre astăzi, care instalează privitorii în premisa de construcție regizorală și trasează un orizont de așteptare cuprinzător pentru Pădurea spânzuraților a lui Radu Afrim” (Oltița Cîntec, în Suplimentul de Cultură).
Conștiința, personaj nou, un al doilea Apostol Bologa
Radu Afrim a anunțat în conferința de presă de dinaintea premierei că a inventat un personaj nou, dar nu i-a dezvăluit atunci rolul. Ei bine, Conștiința este personajul-supriză, creat tocmai pentru a potența marea dramă a omului, aflat la doi pași de moarte.
Experiența morții trebuie îndurată, nu consumată rapid prin actul în sine, prin spânzurare. Ca șă-și atingă scopul, Afrim nu pierde niciun efect artistic utilizat pentru a transmite emoții intense, de la muzică până la expresia vizuală. Pe scena naționalului bucureștean, a avut loc un spectacol multicultural, de la coregrafie, teatru, film, proiecții de lumini, până la adevărate galerii de artă vizuală.
O expoziție de fotografie a frapat spectatorii prin așezarea unor lampioane și a unor felinare, ducându-i cu gândul la imaginea unui cimitir. Afrim a creat cadrul perfect pentru noul său personaj, un alt Apostol Bologa.
„Realismul și poezia sunt cei doi plămâni cu care noua pădure a lui Afrim respiră; o respirație largă care îndestulează estetic și îndeamnă cu o discreție rafinată la decantarea lucrurilor esențiale. Reușește acest pariu dificil introducând în scenă un personaj enigmatic, Conștiința. În interpretarea lui Marius Manole, dublul critic al lui Apostol Bologa traversează un spectru generos de nuanțe, acumulează multe întrebări în încercarea de a da un sens personal binelui și răului care, departe de a rămâne idei abstracte, se configurează ca relații (…). Marius Manole face vizibile metamorfozele interioare ale lui Bologa, acompaniind just și cu finețe trecerile de la o stare la alta, alteori pregătind salturile în gol ale sufletului. Vocile celor doi se urmăresc ca într-o Fugă, făcând dialogul lui Bologa cu sine o expresivă călătorie în labirint”, scrie jurnalista Andreea Nanu, sintetizând bine valoarea simbolică a celor două personaje.
Conștiința rivalizează cu un alt personaj reconstruit de Afrim, generalul Karg. Nici măcar nu e om acest general, autorul moral al spânzurării lui Bologa, ci o instalație artistică, menită să transfere personalitatea unui personaj nefast pentru destinul lui Apostol Bologa într-un obiect asemănător unei mașinării distrugătoare din jocurile video.
Femeile au gestionat țara în război
Este știut faptul că Apostol Bologa întruchipează în mare măsura tragedia fratelui scriitorului Liviu Rebreanu, Emil, condamnat pentru dezertare și executat prin spânzurare, în mai 1917. La fel și Bologa, eroul său visător, după ce a fost trimis de generalul Karg să lupte pe frontul românesc, începe o dramă devastatoare cauzată de conflictul dintre datoria de ofițer și sentimentul de apartenență la națiunea română.
În universul unde pândește posibilitatea morții prin spânzurare, intervine regizorul și scenaristul, care folosește toate mijloacele artistice actuale pentru a putea defini spectacolul morții. De fapt, aceasta a fost intenția: să aducă Pădurea Spânzuraților în spațiul contemporan și să pună întrebări despre utilitatea războiului, despre implicarea reală a soldaților, mulți dintre ei neștiind pentru ce luptă, ce caută pe front. Afrim a mai scos în evidență un adevăr: femeile au fost cele care au gestionat țară în primul război mondial, în ciuda faptului că drepturile lor erau limitate.
Într-o întâlnire cu presa avută înainte premierei spectacolului, l-am auzit pe Afrim spunând că nu-l interesează părerea criticilor, singura opinie demnă de luat în seamă ar fi fost cea a scriitorului Liviu Rebreanu.
În concluzie, Afrim a realizat un adevărat performance, adresându-se în mod direct publicului din ziua de azi. Astfel, tema morții din romanul lui Rebreanu poate fi înțeleasă de tânăra generație.
Foto: Adi Bulboacă/TNB
Bibliografie
ARIES, Philippe, Omul în fața morții, vol.2, (traducere Andrei Niculescu), editura Meridiane, anul 1996, 460 pagini
BAZAVAN, Cristina, Blog Bazavan.ro, #devazut Pădurea Spânzuraților la TNB – o altă provocare a lui Radu Afrim, 3 ianuarie 2019 http://bazavan.ro/2019/01/padurea-spanzuratilor-radu-afrim/ (accesat la 19 ianuarie 2022)
BURILEANU, Bogdan, Pădurea Gorgonelor. Coșmarul fără sfârșit… – Pădurea Spânzuraților, Liternet, ianuarie 2019 https://agenda.liternet.ro/articol/23278/Bogdan-Burileanu/Padurea-Gorgonelor-Cosmarul-fara-sfarsit-Padurea-spanzuratilor.html (accesat la data de 19 ianuarie 2022)
CÎNTEC, Oltița, Pădurea Spânzuraților, un spectacol care se autodevorează, Suplimentul de Cultură, 14 ianuarie 2019 https://suplimentuldecultura.ro/25910/datul-in-spectacol-54/ (accesat la data de 19 ianuarie 2022)
NANU, Andreea, Bologa, Apostol, Ziarul Metropolis, 10 ianuarie 2019 https://www.ziarulmetropolis.ro/bologa-apostol/ (accesat la data de 19 ianuarie 2022)
Teatrul Național București, pagina de prezentare electronică, https://www.tnb.ro/ro/padurea-spanzurailor-fnt#tabs-1 (accesat la data de 19 ianuarie 2022)
