Călinescu, ilustrul compatriot care a înțeles poate cel mai pătrunzător și mai subtil Fenomenul Eminescu, pe care-l omagiem în fiecare an, la 15 ianuarie, de la o vreme împreună cu Limba Română, a ambiționat să pună în fapt spusa unui sculptor celebru: din blocul Eminescu, care părea și pare și astăzi încă enigmatic și inexpugnabil, să înlăture tot ce-i face imaginea de necuprins și să-l cioplească în așa fel încât din volumul dur al materiei să se dezvăluie chipul real al personalității cea mai fascinantă a spiritualității românești.

Și a pornit, în răspăr, sfidător în venerația sa, afirmând că prea vedem în Eminescu o ființă la superlativ în toate, din sfera perfecțiunii, căci n-ar fi chiar cel mai știutor și mai vizionar în toate câmpurile cunoașterii – dar oricum cea mai înzestrată minte a românilor. În mod paradoxal însă, de la un asemenea preconcept provocator, exegetul cel mai pieziș și mai necruțător, a ajuns să recompună imaginea cea mai fidelă și mai exactă, deși nici ea lipsită de imperfecțiuni, a celui ce a fost numit “romanul absolut”. G. Călinescu s-a prins în mod salutar, cum era și de așteptat, în propria-i capcană: a restituit și lămurit cât mai aproape de adevăr personalitatea celei mai “inesplicabile enigme” (cum zicea însuși Eminescu despre Heliade) a inteligenței neamului.

Eminescu – începuse prin a spune G. Călinescu – n-a fost neapărat primul în toate domeniile, chiar dacă și-a depășit predecesorii, contemporanii și urmașii în mai toate domeniile (enunțate sau nu de Călinescu), dar “ape vor seca în albie și peste locul îngroparii sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Între atâtea altele, pentru a-l contrazice cuviincios pe “divinul critic” G. Călinescu, Eminescu a fost și precursorul, de fapt întemeietorul geopoliticii românești, prin publicistica sa cotidiană și de o amploare, complexitate și profunzime neatinse de nimeni altul la noi.

Să luăm, spre pildă, realitatea geopolitică europeană. O realitate aparent mai stabilă, mai inerțială, așezată solid pe coordonate geografice de durata geologică, dar care, statornică totuși în istorie pe un soclu mai durabil ca altele, își păstrează cu toate acestea, în timp, date esențiale dar și de strictă actualitate. Așa se face că, la aproape un veac și jumătate după scrierile și analizele la zi la poetului-prim redactor la “Timpul”, România europeană și continentul prezintă similitudini suprinzătoare, dar explicabile, cu stările de fapt ale vremii în care a trăit și asupra cărora a meditat și a apreciat Eminescu.

De ce? Pentru că, și în țară, și în lume, există permanențe( deși nici ele chiar… veșnice) și există cicluri repetabile într-un fel sau altul. Cum să scrii despre țară și lumea în care trăiești zi de zi, în vâltoarea și schimbările cotidiene, iar ceea ce scrii să rămână neștirbit și de netăgăduit și peste zeci și zeci de ani? Scria Eminescu: “Se zice, și pe drept cuvânt, că pentru a scrie istoria unei epoci trebuie să fi trecut câteva sute de ani de atunci încoace, contemporanii sunt cei mai răi istorici”. Dar tot Eminescu se dezice în această susținere căci astăzi, după aproape 150 de ani, nu se dovedește a fi un “rău istoric” (și geopolitician).

Să luăm, așadar, Europa, cea din vremea lui.

Care ar fi misiunea României, stat atunci independent doar de puțin timp: ”popor latin de confesiune ortodoxă” menit să facă legătură între Occident și Orient (George Bush: România să fie o punte între Occident și Rusia).

Echilibrul de putere regional și european: :”Să ducem o politică defensivă de echilibrare a influențelor marilor puteri cu care ne învecinam” (ieri imperiile habsburgic, țarist și otoman, astăzi, prin extensie, America, Rusia, Germania).

Apărarea interesului național: “Cele două mari puteri vecine de pe atunci, Polonia și Ungaria, voiau una întinderea de la Baltică la Marea Neagră,altă întinderea de la Adriatică tot până la Marea Neagră. E evident că acest scop nu se putea împlini decât pe socoteală țărilor române” (Cu corectivele necesare, nu așa ceva urmăresc unii astăzi prin NATO și UE, prin constructuri regionale de tipul Grupul Vișegrad, flancul euroatlantic estic, „cele trei mări”, proiecțiile politicianului american George Friedman etc.?).

Relațiile cu UE, “corectitudinea politică”, discriminarea României în instituțîi inter- sau supra-naționale statale și în relațiile bilaterale: “„Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă şi mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene.”

Încercările de disoluție a identității naționale și preluarea unor mesaje străine, inclusiv prin presă și pledoariile unei părți a “societății civile”: ,,Cu aceeaşi uşurinţă cu care transcriem laudele ideilor moderne din gazetele străine, ne însuşim şi urile care nu ne privesc câtuşi de puţin, ba vedem citindu-se de către public cu oarecare sete romanele tendenţioase şi de senzație.”

Salvgardarea intreselor naționale, inclusiv în fața imixtiunilor unor aliați sau parteneri mai puternici sau mai incisivi, dar rămânând atașați la valorile europene și ale civilizației democrației: “ Să ne inspirăm de politica noastră tradiţională. În ce constă însă aici tradiţiunea ? Ea constă în ceea ce ne impune chiar poziţiunea noastră geografică: de a evita orice provocare faţă de puterile noastre vecine şi de-a întreţine îndeobşte cu toate puterile cele mai bune relaţiuni. Prin aspiraţiunile noastre, prin dezvoltarea intelectuală ce şi-a dat România de jumătate de secol aproape, ea a căutat a se apropia de civilizaţiunea apuseană; ideile de progres, dezvoltarea noastră economică trebuie să fie pururea, ţinta noastră pentru a ne întări înlăuntru şi a inspira încredere în afară. Dacă puterile de la Berlin nu ne-au garantat neutralitatea, trebuie că noi, prin atitudinea ce-o vom ţine-o, să nu ne depărtăm câtuşi de puţin de la o politică înţeleaptă, care să nu se inspire decât din propriile interese, româneşti, fiindcă este o probă evidentă că o asemenea politică este singura bună pentru România, fiindcă pururea am cerut-o, fiindcă am regretat şi regretăm astăzi că înaltul areopag european nu ne-a asigurat el însuşi condiţiile de existenţă ce le doream cu toţii pentru statul nostru. Noi nu putem decât regreta că se văd tendinţe de a (ne) angaja în(tr-o) politică bazată pe apropierea exclusivă către una sau cealaltă din marile puteri, depărtând-o astfel de la linia de conduită pe care o socotim singura bună, fiind inspirată numai din propriile noastre interese.”

Evitarea implicării statului român în acțiuni externe care nu slujesc , ci pot ajunge să prejudicieze propriilor noastre interese și propriei noastre poziții în zona și în lume, printr-o politică moderată și pragmatică: ,,Nenorocitele astea de ţări ale noastre (Moldova şi Ţara Românească – n.n.) sunt demult, dar mai cu seamă de la fanarioţi încoace, scena unui joc de intrigi internaţionale, cari se ţes, se încâlcesc, dar din nenorocire se discălcesc totdeauna în defavorul lor şi mai cu seamă a elementului românesc din ele.”

Misiunea de căpetenie, existențială, pentru păstrarea ființei naționale în confruntare cu riscurilor și pericolelor dinafară, dar și în fața dilemei de atunci a zilei; care dintre cele două puteri (în speță Austria şi Rusia – n.n) ar fi favorabilă României: ,,Nici una, răspundem. Avem într-adevăr trebuinţa de păstra bunăvoinţa Austriei; dar trebuinţa aceasta este egală către toate puterile mari. Avem nevoie şi de Italia, şi de Rusia, şi de Germania, şi de Anglitera, şi de Franţa, în mod cu totul egal. Acesta este întreg înţelesul poziţiei noastre dificile în Orient. Popor latin, înconjurat de slăvi, de maghiari, de germani, noi nu putem răzima pe nici o simpatie de rasă, care e cea mai puternică dintre toate (…) Înclinând spre una sau spre alta e evident că punem în cestiune interesele sau ale unuia sau ale altuia. Dovedind însă, prin toată atitudinea noastră, că, în mijlocul acestei lupte ascunse, noi nu urmărim decât pur şi simplu interesul nostru naţional, nici una dintre ele nu ne-o poate lua în nume de rău”.

Dezideratul afirmării rolului mondial care-i revine Europei și României ca stat european: „Europa pare a fi capabilă de-a trăi continuu: cauza este că ea e tocmai partea aceea a Pământului, care în proporţiune cu întinderea ei teritorială are litoralele (ţărmii) cele mai multe. Şi marea nu este numai un element, ci o mare faptă economică, căci este un puternic mijloc de comunicaţiune, drumul popoarelor. Asta însemnează atâta, că Europa are facultatea, natura de-a întreprinde şi întreţine comunicaţiunea cu toată lumea şi din punctul acesta de vedere ea e situată în mijlocul lumii întregi”. În contextul epocii, rolul României în consolidarea ideii europene, „este unul modest”, ceea ce nu trebuie să o lipsească de „ideea armoniei intereselor” . România „trebuie să stea cu toată Europa în raporturile de liber schimb şi de liberă aşezare reciprocă, în care stau întreolaltă Francia, Anglia bunăoară”.

Obiectivul de căpetenie, al politicii externe a României : „Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-altă e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplină înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea că să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ţine că la el însuşi.“.

În sfârșit, proiecția României în Europa și lumea de azi și de mâine: în Europa, că organism ,,în care palpită viul şi care este modelul unităţii şi dezvoltării organice”, într-un ,,timp de tranziţiune”, cu interese comune care pot fi realizate într-o ,,strânsă ligă spirituală întreolaltă”. ,,Azi avem atâtea naţiuni care au interese comune nouă şi se luptă alături de noi”.pentru o ,,Europă ca organism ideal armonizat”. „Suntem cu totul cufundaţi în ideile Occidentului”, „suntem o muchie de despărţire între două lumi cu totul deosebite”, ceea ce implică „să cunoaştem amândouă lumile acestea”.

Citește si: Teodorovici: Angajații din IT vor fi scutiți de impozite

1 COMENTARIU

  1. Multumesc pentru o asemenea postare. Nu pot, nu am timp sa raspund. Este un regal al subiectelor culturale si daca mai traiesc inca un an, promit sa nu mai fiu asa de prost pregatit cum sunt astazi, fara timp de analiza si fara timp de a scrie.
    S.O.S

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

1 + 1 =