Caută
Close this search box.

Ideea de libertate la români (I)

Viaţa dezvoltă plenitudinea şi vidul, exuberanţa şi depresiunea; ce suntem noi în faţa vârtejului interior care ne consumă până la absurd?“ Emil Cioran, Pe culmile disperării

Libertatea… fata morgana a naturii umane sau, mai bine zis, una din ispititoarele ei imagini care au sedus cu ușurință destinul omului. Criza ontologică l-a mânat pe om, în diferite ispostaze ale istoriei sale, să transforme libertatea, alături de alți termeni-cheie  precum: dreptate, fericire, morală  etc., dintr-un predicat esențial al vieții, într-o întrebare-capcană.

Alăturându-se temelor centrale din științele umaniste, libertatea a reprezentat sursa unui îndelungat șir de dezbateri și de controverse în rândul comunității științifice. O cercetare atentă asupra istoriei conceptului scoate în evidență, pe lângă setul de credințe și cutume după care s-a guvernat omenirea în diferite epoci și spații culturale, și incapacitatea teoreticienilor de a cădea de acord asupra unui consens. Nici un autor nu a reușit să epuizeze problematica libertății, să-i cuprindă toate nuanțele și toate semnificațiile metafizice – fapt ce nu a estompat importanța căutării, a confruntării realității ontologice. Instalarea diferențelor de opinie în rândul scriitorilor a fost determinată, printre altele, și de implicațiile termenilor „a căuta“ și „a fi“. Există autori care pornesc în căutarea libertății, chiar dacă aceasta poate îndrepta  coordonatele umane spre dezamăgire și spre eșec, în cazul în care se dovedește a fi o experiență îndepărtată, greu accesibilă sau doar un simplu deziderat. Important aici este traseul pe care acest eveniment intern, al neliniștii existențiale, al interogației asupra condiției și a limitelor proprii, îl deschide în universul uman – accentul se mută pe cercetarea actului de a fi, iar nu pe adevărul ultim al ființei umane –, spre deosebire de cei care susțin că au găsit deja tărâmul libertății. Conștientizarea și readucerea libertății în discuție la nivelul intim al trăirii individuale, încercările de a ajunge la o mai bună înțelegere asupra funcționalității condiției umane –  prin clarificarea  conceptului –  sunt motivate de o dorință însetată a  individului de a se cunoaște pe sine. Aspirația omului de a dezvălui chintesența, elementele sui-generis care compun și determină condiția sa este vetustă, iar modelul ales de experimentare a necunoscutului este, de cele mai multe ori, unul alunecos și tragic, dezvăluind fragilitatea şi vulnerabilitatea omului în faţa vieţii: „Omul concret, omul individual cu destinul său propriu are în el virtualităţi, dar acestea nu sunt numai spre bine, nu sunt numai semnul forţei şi puterii; ele sunt însoţite de accident ca formă a fragilităţii, ca vulnerabilitate.“ (Ecaterina Morar, Injoncţiuni paradoxale. Eseuri de antropologie psihologică şi politică, Ed, Paideia, Bucureşti, 2005, p. 9.) Nu de puține ori, în încercarea de a surprinde sensul vieții și de a se descoperi, omul cade în capcana propriilor experiențe pe care le concepe ca fiind trăiri ultime, finite, contradictorii sau anodine, dincolo de ele instalându-se dimensiunea de nepătruns a irealizabilului  – fapt ce trădează vulnerabilitatea și  contradicțiile interioare cu care se luptă ființa umană. Analizând dimensiunea umană ca spațiu de manifestare al contrariilor, Ion Biberi precizează: „Ființa umană și destinul său alcătuiesc o armonizare de antinomii interioare care-și găsesc explicația în structura de adâncime a individualității. Omul caută să rezolve aceste antinomii într-o unitate vitală, care va rămâne veșnic precară. Oricât de desăvârșită va fi rezolvarea și reconcilierea acestor antagonisme lăuntrice, omul va fi totdeauna hărțuit și contradictoriu.“ (Ion Biberi, Individualitate și destin, Ed. Fundația Regelui Mihai I, București, 1945, p. 310.) Din aceste tensiuni interioare, din confruntarea cu sinele se naște criza, căutarea, dar și limita actului de a fi. În esența libertății umane se află panaceul speranței și eliberării de fantasme și constrângeri, dar și originea ororii. Umanitatea este condiționată de propria libertate de a fi. Din acest punct de vedere, se poate afirma că istoria este o mărturie a zbuciumului omului de a purta pe umerii săi povara libertății. Reflectând asupra particularităților libertății omului, Gabriel Liiceanu afirmă: „Primejdia pe care o ascunde în sine libertatea ține de însăși fragilitatea esenței ei, de ușurința cu care ea poate fi pierdută. Această fragilitate a libertății, manifestată în ușurința cu care ea, odată pierdută, se poate răsturna în opusul ei, se vădește cel mai limpede în chiar sfera puterii. Agentul puterii este în pericol de a pierde libertatea, pe care o are deja pe parcursul exersării ei, în vreme ce pacientul puterii, care urmează să o dobândească, o poate pierde pe parcursul căutării ei. Pericolul de a pierde libertatea, odată dobândită, și de a o pierde din vedere, odată căutată, face parte din orice scenariu al puterii. Dar atât pierderea libertății, cât și pierderea ei din vedere nu pot veni decât din partea celui care o are și celui care o caută. Nimeni, în afara lor, nu-i poate lipsi de libertatea avută sau de cea căutată. Spaima de a rămâne sub blestemul comenzii sau sub cel al supunerii este spaima însăși a pierderii puterii.“ (Gabriel Liiceanu, Despre limită, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 120.)

Asemeni destinului individual, destinul unui popor este de cele mai multe ori – atunci când excludem adversitățile exterioare – captiv ca urmare a efectului propriei anestezii, a propriei amorțeli istorice. Din această perspectivă,  putem defini poporul ca o matcă a istoriei, din interiorul căreia se nasc conștiințe lucide, care asemenea unei făclii luminează calea eliberării de sub imperiul propriilor constrângeri sau ca o materie fecundă nașterii unor conștiințe maladive. Hobbes, Locke, Rousseau, Hegel sau Ortega y Gasset sunt câțiva din gânditorii care și-au manifestat interesul de a decela particularităție masei colective, evoluțiile și involuțiile sale. Analiza fenomenului a condus în rândul unor școli de filosofie la identificarea posibilităţii de a  transforma omul colectiv, anonim, golit de intinctul de supraviețuire, și dominat  în momentele sale de revoltă de domeniul iraționalului dintr-un subiect irațional într-un subiect rațional. Se pune accent pe educare, conștientizare și valorizare a potențialului uman de a crea un destin istoric eliberator de propriile maladii. Potrivit lui Gabriel Liiceanu: „Maladiile de destin sunt disfuncții ale libertății în sfera  posibilului, bazate pe o proastă cunoaștere de sine. Atât ratatul, cât și bovaricul nu știu de ce anume nu sunt în stare. A fi liber înseamnă în fond a fi sigur de tine, de posibilitățile tale. Libertatea nu e altceva decât rezultatul educației în sfera posibilului, dobândirea capacității de a configura și realiza proiecte prin îmbinarea corectă a posibilităților proprii cu posibilul obiectiv“. (Gabriel Liiceanu, Despre limităEd. Humanitas, București, 2007, p. 115.) Biografia poporului român relevă, nu doar în notele de subsol, în sensul unor evenimente minore ce nu au avut repercusiuni, un destin aflat sub zodia crizei și putem aminti, dacă ne referim strict la perioada modernă din istoria României, anii 1821, 1848, 1989 ca pagini de istorie cu o însemnătate aparte, în care românii s-au revoltat și s-au luptat pentru libertate, în care românii au trăit actul de a fi în plenitudinea semnificației lui. Atunci când se revoltă, omul își atestă ființarea. Atunci când se revoltă, poporul accede la o anumită treaptă superioară a istoriei. În termenii lui Albert Camus: „Pentru a exista, omul trebuie să se revolte, dar revolta sa trebuie să respecte limita pe care o descoperă în ea însăşi şi în care oamenii, regândindu-se, încep să fiinţeze.“ (Albert Camus, Omul revoltat, Ed. RAO, Bucureşti,  2002, p. 224.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ultimele stiri