În urmă cu 50 de ani, la 21 iulie 1969, pământenii făceau primii pași pe Luna, prin americanul Neil Armstrong Lumea era în plin război rece, confruntarea militară și competiția în toate celelalte domenii posibile  intre SUA și URSS era crâncenă, iar sovieticii o luaseră înainte în cursa spațială.

Însă peste numai câțiva ani de la surpriza uriașă a aselenizarii, în 1974, autorul american Bill Kaysing scotea pe piață o carte cu un titlu ultra-șocant: “Noi n-am ajuns niciodată pe Lună: escrocheria americană de 30 de miliarde de dolari”.  El pretindea că a găsit numeroase “incoerențe” pe imaginile de pe Selene difuzate publicului de NASA. Drapelul american care parcă flutură  în vânt deși pe Luna nu este atmosferă, absența stelelor de pe cer, lipsa craterelor în solul de sub obiectele aselenizate etc. De aici, susținerea, propagată cu repeziciune, că evenimentul ar fi fost de fapt  o înscenare filmată la o bază militară secretă aflată undeva în deșertul Nevada, operațiune pentru care s-ar fi apelat chiar la competențele celebrului nume de la Hollywood, Stanley Kubrick, regizorul filmului “2001: Odiseea spațială”.

Scenarita pe seama epocalului eveniment din 1969 a proliferat în fel și fel de variante, dar NASA a găsit necesar să replice abia în 2002, printr-o carte  în care demontează și respinge punct cu punct argumentele născocite de teoreticienii complotului. Stele nu erau pe imagini penntru că e dificil  să captezi pe același clișeu  elemente foarte strălucitoare alături de altele foarte puțin luminoase. Drapelul părea că “flutură” pentru că era susținut vertical de o tijă rigidă. Iar cratere de impact sau nori de praf nu erau pentru că pe Luna, nefiind aer, nimic nu se mișcă din loc decât în punctul de impact strict în care se acționează. Stratul de praf dislocat prin aselenizarea obiectelor spațiale s-a așezat rapid la sol.

Dar proba de netăgăduit a aselenizarii , una materială, și pe care au  examinat-o până acum legiuni de cercetători, sunt eșantioanele de sol lunar, total diferite de rocile terestre. Ele sunt ciuruite de mici cratere produse de impactul meteoriților.

Și totuși, nici astăzi îndoielile privitoare la performanța selenară americană nu sunt pe deplin spulberate. Asemenea “negaționiști” sunt pe de o parte adepții scenariilor cele mai năstrușnice, care, în Franța, după un sondaj de opinie recent, ar fi cam peste 70 la sută dintre respondenți. O altă categorie de cârtitori se întreabă de ce, din 1969 și până astăzi, n-a mai avut loc decât o singură expediție pe Lună , la 14 decembrie 1972, a astronautului american Gene Cernan, după care programul spațial Apollo a fost sistat.

Răspunsuri de netăgăduit există și aici. Înainte de toate, trebuie spus că președintele Donald Trump a relansat programul misiunilor lunare, care vor reîncepe în 2024 (și nu în 2028, cum se prevăzuse inițial).

De ce n-au mai fost zboruri pe Lună? Pentru că, la vremea respectivă, aselenizarea a avut mai degrabă o miză politică decât una științifică, în contextul rivalității, inclusiv în plan imagologic, între Statele Unite și Uniunea Sovietică.  Dar o “lovitură de imagine” pe cât de senzațională, pe atât de costisitoare ( și cu atât mai greu de susținut cu cât se desfășura în paralel cu războiul din Vietnam care inghitea și el sume colosale).

În sfârșit, interesul pentru misiuni pe Lună a trecut într-un plan subaltern căci astăzi preeminentă este cucerirea planetei Marte. Chiar dacă mult mai costisitoare decât o misiune pe Luna, expediția către Marte se justifică prin interesul deosebit pe care îl prezintă “planeta roșie”. Dar Luna, chiar dacă nu mai e prioritate absolută, rămâne în continuare în programele spațiale. Savanții susțin că ea poate deveni inclusiv “o bază de alimentare” pentru vehiculele spațiale în drumul lor spre Marte, căci pe satelitul nostru natural se găsește helium-3, un posibil supercarburant pentru rachetele spațiale ale viitorului.

5 COMENTARII

  1. „Teoria conspiratiei”
    Billl Kaysing este un fost analist si inginer la Rocketdyme, compania care a proiectat rachetele pentru Apollo: „Intreaga afacere mi s-a parut contrafacuta inca de pe atunci. Cred ca este vorba despre intuitia faptului ca lucrurile care ni se aratau nu erau reale.”
    Studierea imaginilor si „inadvertentele”: claritatea spatiului cosmic, lipsa stelelor de pe cerul intunecat al Lunii, steagul SUA „flutura” in ciuda faptului ca pe luna nu exista atmosfera si de asemenea nu exista „crater de explozie” provocat de motorul de racheta al modulului lunar care a „aselenizat”.
    Cum ar putea crede cineva ca unul dintre cele mai „marete momente” din istoria omenirii nu este decat o farsa? Este posibil ca NASA sa fi inselat lumea? Conform astronautului NASA in anii `60 si consilier stiintific al misiunilor Apollo, Brian O`Leary, „este foarte posibil si referitor la misiunea Apollo nu pot afirma ca oamenii aceia au pasit pe Luna. Este posibil ca NASA sa fi creat o scurtatura si sa fie primii care sa ajunga, chipurile, pe Luna”. Era atat de important „mersul” pe Luna incat SUA sa-l falsifice? Bineinteles, SUA si URSS erau inclestati intr-o lupta pentru dominatia lumii, castigarea „cursei spatiale” reprezentand si castigarea „Razboiului Rece”. „Primii pe Luna” a fost o „idee” a SUA dar care avea deja o istorie negativa in relatia cu URSS: In 1957 sovieticii au ingrozit SUA atunci cand au trimis pe orbita primul satelit din lume, Sputnik, care (asa credeau „academicienii” de New York Times) au „explicat” ca „nu putea” sa poarte bombe nucleare iar in Congres au anuntat din „amvon” ca SUA se indreapta spre disparitie. Bietii oameni, ei se gandeau doar la ce stiau. Ce ramane este ca URSS a creat „notiunea” de „Program Spatial”. In acea perioada SUA avea probleme cu „ridicarea de la sol” si nu numai.
    Continui cu Billl Kaysing despre perioada de dinaintea lansarii misiunii Apollo 11: „Sansele de a ajunge pe Luna si de intoarcere in siguranta pe Pamant a astronautilor era (calculat) undeva la 0,0017%”, o realitate sinistra. „Ceea ce cred ca s-a intamplat in anii `60…, daca nu o poti realiza, falsific-o”. „Lansarea rachetei Apollo Saturn 5 a fost reala doar ca nu a trimis niciodata astronauti pe Luna. Ei s-au rotit in jurul Pamantului timp de 8 zile, in acest timp fiind facute publice imaginile contrafacute cu „astronautii pe Luna” iar in a opta zi capsula de comanda s-a separat de racheta principala si a amerizat, asa cum s-a „filmat”.
    Teoria lui Kaysing a inspirat filmul Capricorn One al lui Paul Lazarus, in care guvernul SUA incearca sa insele lumea prin falsificarea unei misiuni pe Marte, cu imagini „izcitoare” cu cele din misiunea Apollo si citez din domnul Lazarus: „Cred ca daca ar fi vrut, NASA ar fi putut intradevar sa realizeze cea mai mare inselatorie din istorie, sa nu trimita pe nimeni pe Luna si sa o „reproduca” (imaginar) intr-un studio de televiziune, cu tehnologia care exista atunci.” Filmul, aproape la fel de bun ca „aselenizarea” a avut un buget de 4,8 milioane de dolari. Numai ca bugetul NASA din anul „pasirii pe Luna” era de 40 de miliarde de dolari si avea toate „resursele” necesare crearii unei inselatorii, in cazul in care nu ar fi putut ajunge pe Luna.
    Revin la Kaysing: „Cred ca NASA si Administratia au falsificat aselenizarea pentru ca tehnic era imposibil de realizat si ca totodata, trebuia sa ofere publicului ceva maret si credibil (privit dinspre public). Aterizarile lunare au fost filmate in desertul Nevada, in „Zona 51”, una dintre cele mai bine pazite si inaccesibile baze din SUA, sub sanctiunea „anihilarii”. Fotografiile satelitilor – spion rusi au facut publice nu numai „studiourile” dar si „solul” lunar, acoperit de cratere, identice cu cele filmate pe „Luna”. Au fost oamenii pacaliti cum ca desertul Nevada este Luna? „Este probabil motivul pentru care „Area 51” este atat de bine pazita si „studiourile cu Luna nu vor fi prea repede gasite”.
    Revenind „la film” modulul de explorare lunara – LEM – i-a „dus” pe astronautii SUA „pe Luna”. A fost doar un „decor” de studio, „tras pe sarme”, in conditiile absentei totale a „zgomotelor” de motor (140 – 150 de decibeli) din imaginile oficiale ale NASA? Cum poti auzi vocile „clare” ale astronautilor pe „fundalul” unui motor de racheta pornit? Citez din „conspectul” NASA: „ridicam ceva „praf”, este cam la 50 de centimetri” (croitori) si gata „OK, motorul s-a oprit” (Doamne, ce bine daca ar fi asa de usor si in viata). Cu cateva luni inainte de aceasta „aselenizare istorica”, prototipul LEM (un fel de viitoare „drona fasaita”) a fost testat in baza militatara Arlington de catre Neil Amstrong, la 100 de metri „altitudine”. „Obiectul” era atat de instabil incat Amstrong (pusesera ochii pe el) s-a catapultat cu cateva secunde inaintea prabusirii si exploziei „modulului”. Daca acest „modul” era atat de instabil si dificil de pilotat in mediul controlat de pe Pamant, cum a reusit el sa aterizeze „fara probleme” in „mediul necunoscut” al Lunii? Aceasta „creatie” avea un singur motor montat in centru si mai avea cateva „mici fasuri” pentru „directie”, montate „deasupra”. „Daca te miscai cu un centimetru in cabina si schimbai configuratia de incarcare, incepea sa se incline si sa se roteasca necontrolat” si urma prabusirea. Acel „vehicul” nu putea fi „condus” de „mana umana” fara asistenta computerizata.
    Un purtator de cuvant al NASA afirma (intr-o singularitate inopozabila) ca „exista un set de dovezi irefutabile”, „urme de pasi” pe suprafata lunara. Citat din „carlinga”: „suprafata este foarte fin granulata, pe masura ce te apropii de ea, e aproape ca o pudra”. „Sa ai un motor puternic de racheta care se propulseaza pe suprafata Lunii, sufland tot praful in jur si apoi sa gasesti „urme de pasi” in jurul locului de aselenizare, asta mi se pare incredibil” spune Kaysing. Urmarind fotografiile „prezentate”, „ograda” lunara din jurul LEM-ului este acoperita de urme de pasi, care nu ajuta in nici un fel „scenariul”. Nu vorbesc de „cratere de explozie” ci de forta de impingere dezvoltata de motoarele de coborare, care este de 1500 – 2000 de tone-forta. De unde praf si urme de „pasi”? Si cum se face ca picioarele de sustinere ale modulului nu au pe ele nici o urma de „praf lunar”, au ajuns acolo „pe sarme”?
    Este acest LEM un obiect dintr-un gigantic studio de film si acel „mic pas” sa se doreasca a fi o „icoana” a „exceptionalitatii” SUA (precum Arsenie Boca si chinezii)? Si au fost „6 aselenizari”.
    Intrebarea este cum a plecat Neil de pe Luna. Nimic din ceea ce este prezentat nu este in masura sa ne convinga, nici macar cat invierea lui Isus.
    Kaysing: „Convingerea mea este ca Apollo a fost un fals, bazat pe un ordin cumulativ de dovezi”. Iar acest fals a fost realizat prin televiziune, printr-un canal dedicat, cu imagini „prelucrate”.
    Sa mai vorbesc si de gravitatie? „Viteza” filmului a fost redusa la jumatate pentru a crea o senzatie „gravitationala”, cu toate ca Luna are o gravitatie mai mica de 6 ori fata de cea a Pamantului iar praful ridicat de pasi trebuia sa coboare spre „baza” de sase ori mai incet, ceea ce nu e cazul. Gravitatia din film este una pamanteana.
    Si de ce „flutura” steagul SUA pe suprafata unui corp ceresc unde nu exista atmosfera si curenti de aer?
    Raspunsul este unul trist dar „a fost atat de usor”, necum sfintenia debila „pictata” de Goya in „Somnul ratiunii naste monstri”.
    „Iesirea din Hollywood si revenirea la date oarecum, istorice”
    Originalele NASA s-au pierdut
    De ani de zile, circula zvonul ca americanii n-au pus niciodata piciorul pe Luna. Ca a fost o inscenare gigantica, menita sa apere suprematia SUA in Cosmos (care suprematie), pusa la grea incercare de rusi. Dupa ce subiectul paruse sa intre in uitare, cateva fotografii realizate de satelitul japonez Kaguya au relansat razboiul: intr-adevar, ceva nu este in ordine cu mult mediatizatele misiuni americane Apollo care au facut istorie pe satelitul misterios al Pamantului.
    „Teoria conspiratiei selenare”, conform careia americanii nu au fost niciodata pe Luna cu echipaj uman, a fost larg dezbatuta in presa occidentala, ba s-au scris si carti pe tema aceasta. Cand „gluma” s-a ingrosat, devenind subiect international de dezbatere, i s-a cerut agentiei americane NASA sa ofere originalele fotografiilor din expeditiile selenare Apollo, pentru a se infirma afirmatiile celor care sustineau ca nici un picior de astronaut american nu a calcat solul lunar. Raspunsul NASA a fost naucitor: „Originalele s-au pierdut cand arhiva a fost mutata”. Fara sa astepte prea mult, cercetatorii neafiliati agentiei au profitat de ocazie si au relansat teoria conspiratiei. NASA a avut o singura replica, socotita ironica: „Cine vrea sa vada daca este adevarat sa se duca pe Luna. In locurile de aselenizare, se gasesc numeroase dovezi ale prezentei astronautilor americani”. Era vorba de steagurile americane, de carucioarele selenare si alte echipamente lasate in urma de astronauti.
    Japonezii pe fata nevazuta a Lunii
    Sonda spatiala japoneza Kaguya, n-a gasit nici o urma americana pe Luna
    Sonda spatiala japoneza Kaguya (de fapt se numeste SELENE, dar a fost botezata Kaguya, dupa numele unei printese dintr-un basm japonez foarte popular) a fost lansata de JAXA (Agentia japoneza de explorari aerospatiale) in 2007 si s-a plasat cu succes pe o orbita a Lunii. Programul japonez este considerat cel mai ambitios, dupa prima misiune americana Apollo, din 1969. Kaguya s-a apropiat progresiv de Luna, stabilindu-se pe orbita, la o distanta de aproximativ 100 de kilometri de solul selenar. De pe sonda principala s-au desprins doi sateliti, Okina si Ouna, care au servit unul ca statie pentru transmiterea datelor pe Pamant, in perioada in care sonda se afla in spatele Lunii, iar celalalt, pentru cartografierea campului de gravitatie al Lunii. Japonezii au devenit astfel primii care au plasat o sonda pe orbita Lunii si primii care au ajuns sa exploreze „fata nevazuta” a Lunii.
    China si India au lansat propriile sonde de explorare a Lunii, dar programul Kaguya este de departe cel mai elaborat. Cu ajutorul a 15 instrumente de masura si al unei camere video de teren, care reconstruieste tridimensional formele fotografiate, s-a putut efectua o explorare precisa a suprafetei si a straturilor inferioare ale scoartei selenare, studiindu-se repartitia mineralelor si a altor elemente, fenomenele magnetice si anomaliile gravimetrice. Scopul principal al misiunii japoneze, care a costat 55 de miliarde de yeni (355 de milioane de euro), a fost de a stabili „modul in care Luna poate fi exploatata ca resursa pentru pamanteni”. Pana in 2025, JAXA si-a anuntat intentia de a instala o baza lunara.
    „Ceva” a aselenizat cu siguranta
    Un scop nemediatizat al misiunii Kaguya a fost sa verifice teoria conspiratiei privind misiunile Apollo. Sonda japoneza si camera video terestra au facut numeroase fotografii de „reconstructie”, in presupusele locuri de aselenizare a modulelor lunare americane Apollo 15 (1971) si Apollo 17 (1972). Fotografiile facute de echipajul Apollo 15 si de Kaguya infatiseaza, in mod evident, acelasi peisaj lunar. Mai mult, JAXA a pus in evidenta „haloul” facut pe suprafata Lunii de combustibilul ars de motorul modulului Apollo 15, in momentul ridicarii. Aceasta este o dovada ca americanii, sau doar un modul american, au fost in acel loc. Se spune ca Apollo 15 a aselenizat la 31 iulie 1971, in regiunea numita Mare Imbrium, la poalele Muntilor Apennine, in apropiere de Hadley Rille. Astronautii David Scott si James Irvin au avut misiunea, desfasurata timp de 18 ore, de a explora solul selenar, cu care ocazie au fost facute numeroase fotografii. Misiunea principala era sa cerceteze Depresiunea Hadley, lunga de 80 de kilometri si adanca de 300 de metri, care seamana cu bazinul unui fluviu, dar fara apa. Dupa ce modulul s-a ridicat de pe sol, astronautii au raportat formarea unui halou luminos, rezultat din reactia gazelor arse cu solul. Camera video de teren de pe Kaguya a surprins acest halou luminos inca dupa atatia ani, exact in locul raportat de astronauti, in 1971.
    Unde-s transportoarele?
    Joseph Skipper, un cercetator renumit al solurilor selenare si martiene, a analizat cu minutiozitate fotografiile facute de astronautii misiunilor Apollo si nu a gasit nici o explicatie logica pentru lipsa urmelor ce ar fi trebuit lasate pe solul lunar de tehnologia pamanteana. Acum, studiind si fotografiile publicate de JAXA, in care stratul prafos de pe Luna aduce cu nisipurile fine ale deserturilor pamantene, nu-si poate nici atat explica modul prin care transportorul Misiunii Apollo 15 a ajuns la o oarecare distanta de modul, fara sa lase urme, mai ales ca tot „peisajul” e plin de urmele astronautilor. „Parea un montaj facut din doua fotografii, fara sa se vada linia de imbinare”, spune Skipper. „Parerea mea sincera este ca modulele lunare au aselenizat, dar fara astronauti la bord!”. De fapt, satelitul Kaguya nu a gasit nimic din „numeroasele dovezi” de la fata locului, de care vorbea NASA: nici steagul american, nici transportoarele, nici un alt echipament, desi, asa cum s-a pastrat intact haloul produs la decolarea modulului lunar, ar fi trebuit sa se pastreze si celelalte, mai ales ca Luna nu are atmosfera, nu are vant, care sa deplaseze nisipul, e ca o „capsula a timpului”, unde totul se pastreaza intact.
    Povestea a debutat in 1957
    25 iulie 1969. Lumea intreaga privea fascinata la astronautul Neil Armstrong, din misiunea Apollo 11, punand piciorul pe solul selenar. „Un mic pas pentru om, un urias pas pentru omenire”, a spus el atunci si lumea a izbucnit in lacrimi. Cum se ajunsese aici? Revizuim etapele cuceririi satelitului natural al Terrei. Americanii pe Luna! Un eveniment considerat de o mare parte a opiniei publice drept o pacaleala:
    1957. Satelitul rusesc Sputnik a fost plasat pe o orbita circumterestra.
    Spre sfarsitul anului, Laika a fost prima fiinta trimisa in spatiu, dar a murit dupa sase ore.
    In acelasi an, americanii au incercat sa ridice si ei un satelit, dar racheta purtatoare a explodat la lansare.
    Abia in 1959, americanii au reusit sa trimita animale in spatiu, un cuplu de maimute, care au stat 15 minute intr-o capsula, pe o orbita cu mult mai apropiata de Luna. Macar au supravietuit.
    Sovieticii au trimis in acelasi an trei sonde spatiale, Luna 1, Luna 2 si Luna 3, spre satelitul natural al Terrei.
    Luna 2 a aselenizat, sovieticii declarand ca au depus pe solul lunar simboluri nationale. In aceste conditii, n-a mai mirat pe nimeni ca in 1961 Uniunea Sovietica a trimis primul om in spatiu, pe Iuri Gagarin, la bordul navetei Vostok.
    „Previziunea” lui Kennedy
    In 1962, SUA lanseaza, in sfarsit, o naveta cu un astronaut pe o orbita circumterestra, pe John Glenn.
    Luat de valul acestei victorii, presedintele John F. Kennedy anunta ca, pana la sfarsitul decadei, un american va pune piciorul pe Luna, pentru prima data in istoria odiseei spatiale.
    Dar in acel an, sovieticii trimisesera simultan in spatiu doua navete cu cosmonauti la bord, Vostok 3 si Vostok 4, care au zburat la unison.
    In 1963, Valentina Tereskova a fost prima femeie – cosmonaut in spatiu, la bordul navetei Vostok 6. Lumea era muta de admiratie. Nu numai ca era vorba despre o femeie, dar aceasta era doar o simpla muncitoare dintr-o fabrica de textile, care facuse un antrenament special.
    In 1964, SUA au trimis prima sonda spatiala spre Luna, Ranger VII, dar aceasta s-a prabusit pe solul selenar. Apucase sa trimita cateva imagini.
    In acelasi an, sovieticii au devenit, din nou, prima natiune care a repurtat un succes spatial: lansarea a doi sateliti, Elektron 1 si Elektron 2, utilizand o singura racheta de lansare.
    Sonde rusesti pe Luna si pe Venus
    In 1965, odiseea spatiala americana a fost marcata de o tragedie: explozia pe rampa de lansare a rachetei Atlas, care a determinat multi astronauti sa nu se mai ofere voluntari pentru experimente spatiale.
    De fapt, istoria zborurilor interplanetare are un capitol ocultat, acela referitor la victimele primelor incercari. Nici sovieticii nu au dezvaluit cati oameni au murit incercand sa fie „primii” in cursa pentru cucerirea Cosmosului.
    Totusi, cand SUA inregistrau aceasta tragedie, cosmonautul Alexei Leonov a fost primul om care, la 18 martie, a iesit in afara navetei spatiale Voskod 2.
    Cateva luni mai tarziu, la 3 iunie, astronautul Edward White facea, si el, o „plimbare” de 22 de minute in afara navetei Gemini 4.
    In 1966, Uniunea Sovietica a devenit prima natiune care a trimis o sonda spatiala, Lunar IX, care a aselenizat, trimitand imagini uimitoare cu suprafata lunara.
    In acelasi an, Venera 3 era prima sonda spatiala care a atins solul planetei Venus, unde, din nou, a depus simboluri nationale sovietice.
    Primii mereu, dar pe locul doi
    In 1967, trei astronauti americani au murit cand racheta de lansare a explodat si a incendiat capsula in care se aflau.
    Un an mai tarziu, sovieticii repurtau o noua victorie: prima racheta manevrata automat, Zond 5, care a facut o rotatie in jurul Lunii, dupa care s-a intors pe Pamant nevatamata. Era un pas important pentru telul final: trimiterea navetelor cu echipaj. Pana atunci mai trebuiau executate cateva manevre spatiale, care au fost indeplinite in 1969: cuplarea in spatiu a doua navete (Soyuz 4 si Soyuz 5), cu transfer de echipaj, zborul simultan a trei navete spatiale (Soyuz 6, 7 si 8), care au executat diverse manevre in spatiu. Mai ramaneau de rezolvat doua probleme importante: cum sa atenueze radiatia mortala a centurii Van Allen si cum sa rezolve problema combustibilului necesar intoarcerii pe Terra.
    Cand absolut nimeni nu se mai astepta ca America sa preia conducerea in cursa spatiala, pe 25 iulie 1969, intreaga lume privea uimita cum astronautii americani pun piciorul pe Luna!
    Interesant este faptul ca in afara acestui succes urias americanii au fost in continuare in urma sovieticilor in cursa spatiala.
    In 1971, rusii au lansat Salyut 1, prima statie orbitala. S-a aflat apoi ca echipajul originar al statiei a murit la intoarcere, la intrarea in atmosfera terestra. Georgi Bobroeolski, Vladislav Volkov si Victor Pataiev au inregistrat un record de stat in spatiu: 23 de zile.
    Abia peste doi ani au plasat si americanii o statie orbitala: Skylab.
    Ajutor de la cine nu te-astepti
    Cosmonautul rus Boris Volinov a fost singurul care a declarat public ca nu crede povestile cu astronautii americani care au „marsaluit” pe Luna.
    In trecere fie spus, Neil Armstrong, actorul principal al evenimentului, admitea, si el, destul de confuz, ca ceva nu a fost in regula. Intrebat de ce, in filmul prezentat lumii intregi, praful selenar ridicat de pasii lui a cazut imediat inapoi, cu aceeasi viteza ca si cand Luna ar avea aceeasi atractie gravitationala ca si Terra, el a raspuns ursuz: „Da, gravitatia Lunii ar fi trebuit sa difere de cea a Terrei! Fara alte explicatii”.
    Dar, curios, in afara de „scaparea” lui Boris Volinov, rusii nu s-au raliat teoriei conspiratiei, ceea ce iesea complet din „tiparul” lor. Cum sa se lase invinsi, cand stabilisera numai recorduri si fusesera primii mereu?
    Mai mult decat atat, prin 2001, cand teoria conspiratiei facea furori chiar pe canalele de televiziune americane, cativa specialisti rusi din domeniul aerospatial le-au intins o mana de ajutor fratilor de peste ocean declarand ca dialogul dintre misiunile Apollo si Huston trecea mai intai prin receptoarele lor. Si ca acesta se purta, intr-adevar, intre Luna si Terra! Rusii au mai confirmat iesirea navelor Apollo de pe orbita Pamantului si intrarea intr-o traiectorie spre Luna. (ceea ce nu dovedea si aselenizarea acestora.) Dar de ce acest ajutor?

  2. Pentru a-mi explica trebuie sa inteleg si pentru a reusi asta imi arunc privirea (in datele comune) asupra catorva notiuni care, sper sa-mi permita „incercarea” unor concluzii:
    Despre magnetosfera
    Campul magnetic al Pamantului este vital pentru pentru omenire. Planeta este „bombardata” permanent de fluxurile de particule de „mare energie” provenite de la Soare dar si de fluxurile de particule de „engergie inalta” provenite din afara sistemului solar (radiatii galactice sau intergalactice). Distrugerea atmosferei, distrugerea structurii celulare specifice vietii sau evaporarea totala a apei sunt protejate de „scutul” planetei, adica de „magnetosfera”.
    Despre centurile de radiatii Van Allen
    „Limitele” sunt intre o mie si saizeci de mii de kilometri altitudine. Limita interioara este formata din electroni si ioni pozitivi formati din dezintegrarea razelor cosmice iar limita exterioara este formata din electroni proveniti din „vantul solar”. S-a mai descoperit si a treia, una intermediara, dar nu incerc vreo „lectie” de stiinta.
    Inginerul NASA, Kelly Smith (ce nume) afirma intr-un articol din 2015 ca „a afirmat” in numele NASA inca din 2011 ca: „omenirea nu se poate aventura in spatiu datorita centurii Van Allen” si continua cu o „grimasa” retorica: „cum dracu` am ajuns atunci pe Luna?”. Citez din articol:
    „Fiecare misiune spaţială, cu oameni la bord, atât din Statele Unite, cât şi din URSS, din 1961 până în prezent, a avut loc sub acest câmp de radiaţii. Mercury, Gemini, Soiuz, Skylab, Space Shuttle…toate au menţinut altitudinea sub 1.500 de kilometri. Toate…cu excepţia misiunilor Apollo, care ar fi ajuns pe Lună.
    Într-un interviu acordat de şeful NASA, Dan Godlin, în 1994, jurnalistei de televiziune Sheena McDonald, acesta a recunoscut faptul că omenirea nu se poate aventura în spaţiu mai mult de 400 de kilometri, până nu se va găsi o modalitate de a traversa centura de radiaţii mortale Van Allen. Săracul şef NASA uitase că în urmă cu vreo 25 de ani, Agenţia Spaţială Americană trimisese deja 27 astronauţi, dincolo de această centură, până pe Lună (aflată la circa 400.000 de kilometri distanţă).”
    Si nu numai „centura Van Allen” este problematica ci si spatiul „de dincolo” de ea.
    Despre erorile logice
    De-a lungul acestor 50 de ani au fost utilizate toate argumentele logicii dar cel mai mult erorile acesteia, precum:
    • Afirmația goală: premisa unui argument este asumată ca fiind adevărată doar pentru că se spune că este adevărată.
    • Argumentul ignoranței (argumentum ad ignorantiam): se afirmă că premisa este adevărată doar pentru că nu a fost demonstrată ca falsă sau că premisa este falsă doar pentru că nu a fost demonstrată ca adevărată.
    • Comparația incompletă: comparația nu ia in considerare alte aspecte importante pentru similitudinea obiectelor sau fenomenelor.
    • Dovada prin prolixitate (argumentum verbosium): supunerea altora la un argument prea complex și prolix pentru a putea fi tratat în detaliu la modul rezonabil.
    • Falsa atribuire: apelul la surse irelevante, necalificate, nedefinite, părtinitoare sau chiar fabricate pentru a suține un argument.
    • Mutarea ștachetei: respingere a unor contra-argumente prin ridicarea arbitrară a criteriilor de acceptare a unor evidențe.
    • Pledoaria specială: evidențierea unei excepții de la o regulă fără a se justifica excepția.
    • Transferul sarcinii dovezii: se plasează îndatorirea de a dovedi ceva de partea oponentului.
    • Stil în loc de substanță: se critică modul în care a fost expus un argument nu validitatea sa.
    • Apelul la emoție: se manipuleze emoțiile celor din audiență, în loc să se folosească raționamente valide.
    • Apelul la majoritate (ad populum): o afirmație este susținută ca fiind adevărată deoarece multă lume crede că este adevărată.
    • Apelul la noutate: se consideră că ceva este superior sau mai bun doar pentru că este mai nou sau modern.
    Despre obiectivitate
    In istoria evoluției cunoașterii omul a distins două variante ale realității, anume o realitate autonomă in raport cu toți ceilalti oameni și o realitate dependentă de individ, de omul care o „modeleaza” mental. Prima realitate a fost numită „realitate obiectivă” sau lumea autonomă, ca o realitate plasata în afara individului iar cea de a doua, „realitate subiectivă”, extrasă de mintea subiectului, din mesajul fenomenomenologic exprimat de „realitatea sa obiectivă”, traita intr-o multime de ipotetice forme și procese, care se presupunea că aceasta „există”, necondiționată modal de mintea subiectului.
    Prin văz putem percepe „forme”, ca stări modale ale realității subiective, prin auz „sunetul”, la fel cu restul simțurilor și formelor „gust și miros”, dar nu putem afirma că realitatea obiectivă este imagine sau sunet, gust sau miros, sau o combinație între toate aceste „stări” desfășurate „in subiect”. Putem presupune că realitatea obiectivă mai posedă și alte variante de mesaje care o pot particulariza dar nicio reprezentare umană a realității nu caracterizează în niciun fel realitatea obiectivă.
    Despre onestitate
    Calitatea de a fi lucid si corect cu „eul propriu”, de a iti evalua nepartinitor potentialul de actiune fizica sau mentala, prin „efecte” sau capacitatea de a recunoaste fara invidie superioritatea altuia, atunci cand acestea se manifesta vadit, apartin numai omului onest, celui care nu se pune nici mai presus nici mai prejos decat ceilalti. Individul autentic onest vede in fiecare dintre oameni un „alter ego”, un alt „el” insusi, diferit numai prin felul in care vrea, spera si faptuieste, dar egal siesi, in dorinta de primi dar si de a se darui celor care au o nevoie.
    Despre absurd
    „Intr-o lume absurda, inteligența e o absurditate” – Goethe.
    „Respect prea mult ideea de Dumnezeu ca să-l fac (pe El) responsabil de o asemenea lume absurdă” – Duhamel.
    Filozofic, „absurdul se referă la conflictul dintre tendința umană de a căuta valoare și semnificație inerentă în viață și incapacitatea umană de a găsi orice, într-un univers fără scop, fără sens sau haotic și irațional. Universul și mintea umană nu determină, fiecare în mod separat absurdul, ci mai degrabă absurdul apare prin natura contradictorie a celor două existente, simultan.”
    Suntem in stare (precum Camus) sa „imbratisam conditia absurda a existentei umane” in timp ce continuam sa „exploram” si sa cautam „sensuri” sau ne intoarcem la acel „cred pentru ca e absurd” al lui Tertulian?
    Despre minciuna
    „Minciuna este o acțiune intențională de declarare a unei stari modale necomfirmabile…, pentru a produce confuzie, pentru a determina o anume acțiune sau a crea o anume stare intelectivă ori afectivă care servește într-un fel sau altul mincinosului. Minciuna caracterizează personalitatea iar adevărul realitatea, în sensul că personalitatea poate produce afirmații confirmabile sau infirmabile cu privire la realitate dar reflectarea realității în individ, care este un adevar, este o distinctă transpunere a unei cantității purtătoare de informații care se metamorfozează in „realitate” cu o structură și fenomenalitate distinctă.”
    In cazul in care minciuna este suficient de mare, aceasta poate reusi datorita reticentei victimei de a crede ca un neadevar de o asemenea marime ar putea fi intr-adevar, fabricat.
    „Cacealmaua” este un „act de deceptie” care este rareori vazut ca o fapta imorala atunci când se intampla in timpul unui „joc” si cand aceasta „decepție” este acceptata in prealabil de catre „jucatori”. Ea este de fapt privita ca o „tactică de joc”.
    Minciuna „contextuala” afirma o parte a adevărului in afara contextului, știind ca fară informații complete, oricum, se creeaza o impresie falsă. Daca afirmi pe un ton sarcastic: „nu, n-am fost niciodata pe Luna”, poate „suna”, pentru cel ce te asculta, ca ai fost pe Luna cand de fapt tu nu ai fost.
    „Economia cu adevarul” (care este un eufemism pentru „decepție”) fie prin oferirea de informații false, fie prin nedezvăluirea anumitor fapte importante sau detalii semnificative.
    Despre scepticism
    Cele mai importante argumente generatoare de scepticism sunt:
    „Argumentul dovezii” – „orice judecată este indemonstrabila, pentru că orice dovada adusa în sprijinul enuntului ar avea nevoie ea insasi de o alta dovada, care trebuie la randul ei demonstrata si argumentata la infinit, fiecare „pas” cerand „logic” un alt „pas” (regres la infinit). Criticii acestui argument susțin ca exista judecati „evidente” „prin ele insele” dar acest lucru nu este un motiv pentru pierderea increderii cognitive si ajungerea la defetism.
    „Argumentul echilibrului” – orice argument s-ar folosi in sprijinul unui enunt, intotdeauna este posibil de gasit sau de construit argumente pentru contrariul lui. Argumentele pro și contra se gasesc in echilibru iar o persoana rationala nu are mai multe motive sa creada ca enuntul este adevarat decat sa creada ca opusul lui este adevarat.
    Despre solipsism
    Este o atitudine conceptuala extrema care declara ca numai propria individualitate exista iar „restul” sunt doar „reflectari modale” sau „constructii” ale percepției sau ale intelectului, „solus” – „singur” și „ipse” – „sine”, insemnând „sinele singur” sau „sinele prin el insuși”
    Despre politic
    Demagogie (grec, “demo-uri” – “oameni” si “agein” – “dragi”)
    Este ub comportament politic prin care demagogul obtine aprobarea si favorurile poporului prin promisiuni false dar mai apropiate de dorintele acestuia. Istoricul Tucidide ii numea demagogi pe acei atenieni, care in urma decesului de ciuma al lui Pericle, in 429 i.Hr., incercau sa-i ocupe locul seducand adunarea populara ateniana, prin promisiuni false si instigarea impotriva adversarilor politici. Platon considera ca demagogia a aparut ca o forma de corupere a democratiei, care era considerata o forma virtuoasa de guvernare. Mai tarziu, Aristotel, adauga ca demagogia este cea mai rea intre formele de guvernare, deoarece favorizeaza in mod nejustificat saracii si suporta eroarea (cel putin pe fata) ca oamenii trebuie sa fie egali in toate.
    Populism (latin, “populo” – “popor”)
    Populismul pune sub acuzare elitele sau mici grupuri de interes particular din societate. Populismul pledează pentru întoarcerea la popor, de unde si numele acestui curent politic. De obicei, este reprezentat de o figură carismatică, fiind sustinut de un partid atasat ideologic acestui „corpus”. Presupune existenta unei democratii reprezentative pe care o critică. De aceea, populismul a apărut împreună cu democratiile moderne, după ce ar fi cunoscut, potrivit unor istorici, o primă manifestare sub Republica Romană.
    Despre utilitate
    „Necesitatea” este o conditionare a individului, o dependenta metabolica, fizica, informationala sau afectiva, iar „utilitatea” este obiectul, procesul, proprietatea, serviciul sau functia prin care se „rezolva” o necesitate, care ofera corpului, mintii sau afectivitatii „subiectului” acel „ceva” absolut necesar sau dorit, la un moment dat. „Utilitatea” actuala incepe sa arate caracterul ei dual (pozitiv și negativ), ea putand intretine viata dar putand sa o si distruga, rupand echilibrul fragil dintre minte si suflet sau punand in primejdie echilibrul delicat al relatiilor interumane si sociale.
    Diez.
    Notiunile la care m-am referit mai sus au fost prezentate aleatoriu (sau mai aproape de „haosul” meu). Cititorul le va „ordona” in functie de „structura” pe care doreste sa-si aseze „constructia”.
    Voi continua maine cu concluzii.
    Multumesc.

  3. „Pentru toţi banii pe care îi cheltuim, NASA nu ar trebui să vorbească despre aselenizare. Am făcut asta acum 50 de ani”, a scris Trump într-o postare pe Twitter. „Ar trebui să se concentreze pe lucrurile mult mai mari pe care le facem, inclusiv Marte (din care Luna este o parte), apărarea şi ştiinţa!”.
    Eu zic ca omul asta are dreptate. La cati bani s-au cheltuit atunci, o „reaselenizare” nu ar putea insemna decat „risipa”. Sa incepem insa cu inceputul.
    De ce asa de „sus”?
    „Noi alegem să mergem pe Luna” – J.F.Kennedy. Intr-un scenariu ideal, președintele Kennedy și-a anunțat ambitia uriasa de „a pune un om pe Luna”. Talentul de orator al lui Kennedy a fost si ramane impresionant și mobilizator, exprimat in metafore simple, dar puternice. Dar un discurs genial nu poate decat sa aprinda imaginatia oamenilor.
    „Povestea reală e mult mai plictisitoare si nu chiar atât de nobilă precum versiunea pe care o știm”, spune istoricul John Logsdon (fost director al Institutului pentru politica spațială de la Universitatea George Washington si fost membru al Consiliului consultativ al NASA. El a scris si 2 carti esentiale pentru intelegerea programului Apollo „John F.Kennedy si cursa catre Luna” si „Dupa Apollo? Richard Nixon si programul spatial american”).
    „Uităm să întrebăm de ce am mers pe Lună. Iar motivul principal nu este instinctul uman de explorare, ci folosirea programului spațial ca instrument în politica națională și internațională a Statelor Unite.”
    „Suntem într-o cursă spațială strategică cu rușii, și pierdem… Controlul spațiului va fi decis în următorul deceniu. Dacă sovieticii controlează spațiul, înseamnă că pot controla și Pământul, așa cum, în secolele trecute, națiunea care controla mările domina și continentele… Nu putem fi pe locul doi în această cursă vitală. Pentru a ne asigura pacea și libertatea, trebuie să fim primii” – criticile politice din 1960 ale senatorului Kennedy la adresa administrației Eisenhower, căreia îi reproșa că ar fi rămas în urmă în cursa rachetelor dintre SUA și Uniunea Sovietică.
    Pe 12 aprilie 1961 si „al lui” Iuri Gagarin – „primul om în spațiu”, un raport primit de Casa Albă nota că: „reacțiile din presa internațională le depășeau în amploare pe cele de după lansarea satelitului Sputnik-1, tratând zborul în termeni destul de clari: mai întâi ca pe un eveniment important în istoria omenirii, apoi drept o reușită uriașă în termeni științifici și tehnologici – concluzia fiind o victorie clară a URSS-ului.”
    Iar pe 17-19 aprilie, SUA au suferit o nouă lovitură de imagine, după esecul „invaziei din Golful Porcilor” – invazia Cubei, plănuită înainte de schimbarea administrației de la Casa Albă, dar cu efecte decontate integral de Kennedy. Potrivit mărturiilor consilierilor săi de atunci, „a fost cea mai proastă săptămână a vieții sale publice”.
    Pe 20 aprilie, biroul lui Kennedy i-a trimis vice-președintelui Lyndon Johnson un memorandum de o pagină cu o serie de întrebări despre posibile proiecte spațiale prin care SUA ar fi putut să ia fața URSS-ului. Cerințele erau destul de clare: „program spațial”, „victorie dramatică”:
    Avem vreo șansă să-i batem pe sovietici trimițând un laborator în spațiu, sau o misiune în jurul Lunii, sau o rachetă care să aterizeze pe Lună, sau o rachetă care să ajungă pe Lună și înapoi cu un om? Există oricare alt program care promite rezultate dramatice, în care să câștigăm? Cât de mare ar fi costul suplimentar? Lucrăm 24 de ore pe zi la programele existente? Dacă nu, de ce? Dacă nu, puteți să-mi faceți recomandări despre cum putem accelera lucrurile? În construirea rachetelor, oare ar trebui să punem accent pe propulsia nucleară, chimică, ori de combustibil lichid, ori o combinație a lor? Eforturile noastre sunt la nivel maxim? Obținem rezultatele necesare?
    Răspunsul a venit la scurt timp și clar: „Aselenizarea”. In răspunsul vicepreședintelui Johnson, o săptămână mai târziu, principalele argumente se refereau la prestigiul uriaș pe care l-ar aduce o astfel de reușită, precum și la faptul că resursele mult mai mari ale Americii față de cele ale URSS îi dădeau un avantaj clar.
    „Există mitul potrivit căruia Kennedy s-a ridicat în 1961, a zis Hai să mergem pe Lună și, opt ani mai târziu, am făcut-o – într-un fel de marș constant și fără controverse, fără nicio problemă. Nu este chiar așa”, explică Logsdon.
    În 1963, programul Apollo era criticat din toate direcțiile, căci era în urmă în etapele sale intermediare iar costurile uriașe erau tot mai greu de justificat. „Republicanii spuneau că adversarul nostru real este Uniunea Sovietică, dar pe orbita joasă a Pământului și de ce ne concentrăm pe Lună? Iar liberalii spuneau că toți banii ăia puteau fi cheltuiți mai bine pe școli, transporturi ori alte probleme sociale.”
    Presat de întreg spectrul politic și îngrijorat și de aparenta scădere a interesului public (un factor și mai important în contextul apropierii campaniei sale electorale din 1964, pentru a câștiga un al doilea mandat la Casa Albă), Kennedy ar fi fost dispus să reducă din ambițiile proiectului Apollo – ba chiar să-l facă un proiect comun americano-sovietic.
    „Partea aceasta a poveștii Apollo este, în general, ignorată”, spune Logsdon. Kennedy considera spațiul un domeniu în care putea să obțină o reducere a tensiunilor dintre americani și sovietici, ba chiar și o colaborare.
    Încă din discursul său din ceremonia de inaugurare, din ianuarie 1961, spusese „Hai să explorăm spațiul împreună”. Iar la zece zile după discursul său din Congres, s-a întâlnit cu Hrușciov, liderul sovietic de atunci, căruia i-a propus ca cele două puteri să meargă împreună pe Lună. Dar Hrușciov a refuzat.
    (În memoriile sale, Hrușciov își explică refuzul de atunci de a colabora cu americanii în spațiu menționând problemele din programul militar sovietic al rachetelor intercontinentale. Oficial, rușii erau lideri în cursa înarmării cu rachete. În realitate, aveau probleme serioase.
    „Aveam o singură rachetă bună atunci; era Semyorka (racheta balistică intercontinentală R-7). Iar dacă decideam să cooperăm cu americanii în cercetările spațiale, ar fi trebuit să le arătăm design-ul booster-ului pentru Semyorka (…) pe care puteau să-l copieze ușor”, scria Nikita Hrușciov. „Pe scurt, arătându-le americanilor Semyorka, ne-am fi dezvăluit și punctele forte, și slăbiciunile.”
    „Unii cred că a fost vorba doar de propagandă din partea lui Kennedy. Eu cred că a fost serios în oferta lui”, explică Logsdon, subliniind că, pe atunci, americanii nu prea știau exact care e stadiul programului lunar sovietic. CIA-ul bănuia că rușii aveau unul, dar nu știa detalii.
    „Într-un fel, cât timp Kennedy a fost președinte, noi eram într-o cursă doar cu noi înșine”, spune Logsdon. Abia în 1964, URSS-ul a anunțat oficial că pornește un program spațial cu obiectivul de a trimite unui cosmonaut pe Lună.
    În 1963, programul Apollo era vulnerabil. Pentru a se hotărî ce să facă cu el și cum să-l schimbe, dacă ar fi continuat presiunile politice, Kennedy a plecat într-o vizită la Cape Canaveral, pe 16 noiembrie ’63, unde a fost informat de amploarea logistică a programului. A admirat și noua super-rachetă Saturn, pe rampa de lansare, pregătită pentru un zbor în următoarea lună, și a discutat și cu von Braun.
    In urma vizitei efectuate la Cape Canaveral pe 16 noiembrie 1963, „Kennedy a fost foarte entuziasmat de ce a văzut în acea vizită”, povestește Logsdon. „Le-a spus celor din anturajul său că Programul pare că are nevoie de sprijin, iar eu am de gând să îl ofer.” Șase zile mai târziu, pe 22 noiembrie 1963, Kennedy murea, asasinat în Dallas, Texas.

    Spicuirea de mai sus face parte dintr-o lucrare mai larga a domnului Vasile Decu, publicata in articolul „De ce Apollo?” Kennedy si cursa catre Luna”.
    Incercand un raspuns la intrebarea „de ce asa sus?” cred ca raspunsul trebuie sa tina seama de situatia dezvoltarii si experientei spatiale dar si de situatia economica si cea militara, existenta atunci intre cele doua mari puteri aflate in „incredibilul razboi rece”.
    In acel „moment al analizei”, URSS repurtase „victorii spatiale” indiscutabile, in fata SUA. Dar toate aceste victorii fusesera repurtate „pe orbita joasa a Pamantului” (sute de kilometri altitudine). Pentru ca SUA (cea de atunci) sa poata iesi din marasmul evident in care se afla, trebuia sa „sara mai sus”. Ca a ales „sa sara” de 1000 de ori mai sus, tine probabil de necesitatea acelei „victorii dramatice” care sa „dovedeasca” ca SUA poate sa fie „prima” intr-un domeniu stiintific si tehnologic, deja „acaparat” de URSS. Aceasta „decizie”, luata la cel mai inalt nivel, a fost influentata nu numai de „problemele” existente in afirmarea „spatiala” a SUA dar mai ales, de problemele interne si internationale ale SUA, precum:
    • Esecul invadarii Cubei (un „plan mostenit” de la Eisenhower) si ridiculizarea SUA de catre Fidel Castro dupa infrangerea „invaziei” de catre armata populara cubaneza
    • Criza rachetelor din Cuba si „intimidarea” condusa de URSS si Nikita Hrusciov pe „continent american”
    • Razboiul din Vietnam si posibila decizie de retragere a comandourilor americane care luptau impotriva nordului comunist
    • Problema rasiala si diminuarea popularitatii prezidentiale pentru sustinerea egalitatii rasiale
    • Lupta impotriva mafiei si a crimei organizate (de care nu era nicicum straina, CIA).
    Presedintele Kennedy, trecand peste „scartaitul gurilor rele” a fost cel mai progresist presedinte pe care l-a avut SUA (ma gandesc la fostul presedinte Obama si inteleg imensa diferenta, strict din acest punct de vedere).
    A fost acesta „alegere” una buna? Analizand „boom-ul” intern-social, national si international al misiunilor Apollo din primele 2 decenii, as zice ca da.
    Pana in final, ca o concluzie, orice „actiune” are o „viata” finita ca timp dar si un „camp de actiune” valorica, tehnologica, sociala, nationala si internationala, „finit” conform necesitatilor evolutioniste, si in mod firesc astazi, ea nu mai are nici justificarea, nici argumentele si nici puterea de a convinge, la nivelul acestei „inalte actualitati”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 + 1 =