Viața este o întâlnire imanentă cu propriul sine: dual, contrariat, abisal, nevrotic, viciat.. Fiecare exaltare lăuntrică a individualului capătă o formă și o dinamică anume, devenind – prin proba timpului – o expresie concretă. Orice existențial este un filon virtual care prinde contur și își dezvoltă materia, transformându-se într-o expresie  intimă și translucidă a sinelui. Lirica vieții ascunde, însă, în structura sa elemente polare, note discordante care tulbură, în primă instanță, încercările sfiicioase ale omului de a înțelege viața. Această dificultate de a înțelege dualitatea vieții se traduce, în limbajul viețuirii, prin acele salturi ontice eșuate ale omului, care-i divulgă finitudinea. Doar căderea în timp îl mai salvează. Doar timpul îi mai oferă omului posibilitatea regenerării structurii sale istorice. Timpul este un colector al impulsurilor febrile ce irup în concret. L-a asistat pe om de la fragedele-i începturi, încă de pe vremea când acesta se lăsa sedus și copleșit de varietatea formelor, întinderilor, dar și când a devenit, pentru tot restul existenței sale, sclavul căutării conținutului, tainelor ascunse ale lumii. Privit din această perspectivă, timpul este expresia propriei trăiri, iar istoria… explozia trăirii umane. Avântul și curajul în fața necunoscutului, precum și fragilitatea și angoasa compun structura sinelui istoric. Acest sine are o structură lirică inimitabilă  care înglobează rafinamentul unor trăsături care pot fi dobândite numai printr-un act creator. Trecerea de la ceea ce este la ceea ce poate fi, transformarea prezentului în viitor permit omului evadarea în dimensiunea nemărginită a ființării. Această grație a providenței, nu-l salvează, însă, de eșec, de limită, de căutarea absurdă. Căci omul, în ultimă instanță, este compus din trăiri preapline, dar și dintr-un vid personal. Deși presimte ceva măreț în destinul său, căutarea îl istovește pe om. Părăsirii aceasteia în labirintul exteriorității îi supraviețuiesc puțini! Scena aceasta a amurgului omenesc, pe care dramaturgii  o dezvăluie cât mai natural posibil, fără mari artificii regizorale, este cea mai tulburătoare din întreg spectacolul istoriei. În zadar au încercat marile minți să resusciteze puținele semne vitale  ale ființei decăzute. Aceasta supraviețuiește, mânată fiind doar de dorința de a contamina viul cu virusul morții. Dorința omului de a supraviețui, strivit fiind de propriul sine, este o molimă care ucide tot ceea ce-l înconjoară. Fasciculul uman este compus din libertate, dorinţe, conștiință. Cu toate acestea, sunt oameni care își lasă viața sedusă doar de libertate… doar de dorințe… doar de conștiință. Omul lacunar.  Pe acest tip de om, primar, au încercat de-a lungul timpului marile curente filosofice să-l însuflețească, să-l umanizeze. Renașterea, Secolul Luminilor au marele merit de a chestiona realitatea umană din toate unghiurile sale: social, politic, cultural; de a căuta mijloacele de impulsionare a umanului. Reedificarea modelului uman a fost peocuparea de bază a marilor gânditori.

Marile filosofii au înțeles de la bun început unul din cele mai vizibile adevăruri acela că propriul destin este cea mai de preţ operă pe care omul o poate săvârși. Cum, și în ce fel, depinde doar de subiectul cunoscător! Acest depinde a modelat destine. Iar cele mai bune intuiții pe care le-a generat au suferit, de-a lungul istoriei,  mutații de la individual la universal. Istoria este cea mai bună confidentă a tuturor acelora care caută… pentru simplul fapt că istoria, de-a dreptul gălăgioasă în unele scene, și mult prea tăcută în altele, este consemnarea intimă a simțirii omenești. Orice ontologie, indiferent de valorile-pivot cu care operează,  indică tragismul omului azvârlit în lume, care experimentează brutal vâltoarea actului de a fi, independent de voința sa. În primă fază, omul se trăiește pe sine. Se caută și se piede sau se neagă cu vehemență. Își contemplă iluzia, se lasă fermecat de mister, iar apoi se abandonează neputinței. Acest prag existențial, periferic, este depășit cu multă anevoie. Tratând problematica existenței – „a actului de a fi“ – Gabriel Liiceanu afirmă: „Prima limită care face cu putință existența libertății este însuși faptul de a fi. Odată cu faptul că ceva este, ea este însăși condiția ei gravitațională. Ceva ajunge să fie înseamnă: ceva a ieșit din indeterminarea în loc să nu fie, apare limita ca o condiție de manifestare a libertății gravitaționale, a libertății care trebuie, ca să se poată manifesta, să depindă, să atârne de ceva. Ființa crează cadrul de referință al libertății, absolută a nimicului, din nelimitarea lui, și a primit limita ființei. Drumul care deschide către libertatea gravitațională începe astfel cu însuși faptul de a fi (…). A fi, a fi conștient că ești și, în speță, a fi conștient că ești finit circumscriu condiția libertății gravitaționale ca libertate umană.“ (Gabriel Liiceanu, Despre limită, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 11-12.) Libertatea… această fata morgana a naturii umane a ispitit multe minții ale vremii. Atunci când se dezvăluie, cu voluptatea-i caracteristică, se transformă din ideal în obsesie, iar când îi neagă omului accesul către ea, se preschimbă în himeră. La polul opus se află limita… Transformarea libertății în intervale de stagnare. Unii agenți istorici își transformă libertatea actului de a fi într-o  întâlnire repetitivă cu propriul sine cuprins de frică, de angoasă și de delir. Acest tip de om se epuizează pe sine. Își arde existența. Și apoi își leapădă sinele golit de sens în lume, dorind să se multiplice în orice act, orbit de dorința de dominare. Sinele egoist zmulge din grădina cunoașterii doar jumățăți de adevăruri, pe care le transformă în gloriole trecătoare care brăzdează terenul arid al încercărilor sinelui, de a descifra sensul vieții, cu sămânța aspră a eșecului. Sinele egoist topește acțiunea eliberatoare. Experienței libertății i se opune povara sclaviei, or libertatea pentru a fi cunoscută, trebuie trăită. Potrivit lui Mircea Eliade „libertatea înseamnă, înainte de toate, autonomie, certitudinea că ești bine înfipt în realitate, în viață, iar nu în spectre sau dogme; că trăirea ta, nemaifiind a individului din tine, a limitelor din tine, este o actualizare liberă a întregii tale vieți, dându-ți necontenit alte forme și neoprindu-se niciodată la ele. Și ca să obții această libertate, după care tânjește omul modern, nu este altă cale – practică, eroică, iar nu contemplativă – decât cea a experiențelor. Numai experimentând totul poți cunoaște real viața omenească, poți ajunge un om întreg. Și numai o astfel de cunoaștere – adică o astfel de realizare – face posibilă libertatea omului nou, deschizându-i calea adevăratei creații și adevăratei fericiri.“ (Mircea Eliade, Oceanografie, Ed. Humanitas, București, 1991, p. 51.) Libertatea nu este numai un concept metafizic, numai un teren de dispută al marilor gânditori, ci și un hotar existențial care trebuie cucerit! Mulți, însă, preferă să abandoneze un asemenea traseu anevoios! Sunt destine, individuale și universale, deopotrivă,  încremenite într-un prezent inert. Au fost, și încă mai sunt popoare mute, înrobite în tăcere, precum și popoare sonore, vibrante, care transmit cu demnitate limbajul schimbării. Despre acest paradox al ființei umane, care migrează fie spre marginea existenței, fie spre vârful său, ne vorbește și Albert Camus: „A tăcea înseamnă a lăsa să se creadă că nu judeci și nu dorești nimic și, în anumite cazuri înseamnă că într-adevăr nu dorești nimic. (Albert Camus, Omul revoltat, Ed. RAO, Bucureşti, 2002, p. 218.) În continuarea acestei fraze putem adăuga spusele lui Boetie, care confirmă supoziția nicidecum inexactă a filosofiilor timpului care întrevedeau în destinul omului, propria damnare sau transfigurare salvatoare: „Poporul este cel care se înrobește, care își taie gâtul, care putând alege între a fi serv și a fi liber, își părăsește libertatea și ia jugul“. (Etienne de la Boetie, Discurs despre servitutea voluntară, Ed. Universală Dalsi, 1995, p. 25.) O cercetare completă asupra „disciplinei omului“ indică faptul că existența umană își degajă expresia, suplețea și fisura ontică la marginea confluenței dintre supraviețuire și devenire. Supraviețuirea, viețuire mărginită și fadă, este o gură de oxigen urmată de o scufundare adâncă în apele tulburi ale iraționalului. Existența conștiințelor egoiste, care își dilată sinele și se perpetuează în orice alt existențial confuz, transformă actul de a fi al mulțimii într-o întâmplare îngăduită de providență. Destinul individual este înghețat. Omul doar îi supraviețuiește timpului. La polul opus se află devenirea, o dimensiune în care sinele își caută sensul, clădește punți, cu acces liber tuturor, în drumul său sinos spre cunoaștere. Devenirea este o cărare îngustă, deoarece cere sacrificiu, responsabilitate și simț moral… Omul, afirmă Jean-Paul Sartre, „trebuie să decidă pentru el (…). Nu prin a-și întoarce singur spatele, ci întotdeauna prin căutare, în afara lui, a unui scop care este unul al eliberării sau al unei realizări particulare, omul se va realiza pe sine ca fiind cu adevărat uman“. (Jean-Paul Sartre, Existențialismul este un umanism. Publicat în 1946, textul L’Existentialisme est un humanisme este stenograma unei conferințe ținute de Sartre la Paris, în octombrie 1945.) Pentru a-i fi cu putință regenerarea, istoria are nevoie de minți vizionare. Are nevoie de oameni care să recunoască în matricea omenirii: valoarea şi demnitatea fiecărui agent-istoric în parte. Are nevoie de minți lucide care să traseze noi direcţii şi soluţii pe harta umanității. Atunci când prezentul inert blochează cursul devenirii, încremenind expansiunea sinelui, se produc revoluțiile. Revoluțiile sunt acele intervenții chirurghicale ale istoriei de ultim moment, care permit îndepărtatea cu repeziciune a celulei moarte a trecutului. Revoluțiile câștigă omului primele secunde  ale libertății. Conștiința suferă o expandare violentă, în astfel de momente, iar libertatea se transformă din deziderat în stare de fapt.

Mai bine de patru decenii, România a trăit captivă într-un regim opac,  ghidată –  fără mari rezistențe – doar de regulile arbitrare ale dictaturii ceaușiste. Grafica utopiei comuniste a deformat, treptat, mințile românilor. Riposta era înnăbușită din interior. Anul 1989 avea să schimbe, însă, în mod dramatic cursul istoriei naționale. În decembrie 1989 românii voiau să respire liberi într-un regim care le refuzase dreptul de a fi oameni. Românii doreau să intre în posesia a tot ceea ce le-a fost negat: libertatea de a fi. Revolta nu este o simplă consecință istorică, ci este o cale, un destin.  Istoria s-ar mistui pe sine, dacă din interiorul său nu ar irupe acele minți lucide care se opun cu vehemenţă presiunilor sociale impuse de centrele de putere arbitrare.„Ce este un om revoltat?“, se întreba Albert Camus. „Un om care spune nu. Dar refuzul său nu înseamnă renunţare, căci el este un om care la început spunea da. Un sclav, care toată viaţa a primit ordine, consideră la un moment dat inacceptabilă o nouă poruncă“. (Albert Camus, Op. cit., p. 218.) Dar a spune nu doar într-un moment izolat al istoriei nu este suficient pentru a bloca trecutul și a construi o punte eliberatoare către viitor. Trecutul lovește cu putere… ca orice tipar existențial, tinde să se manifeste, atâta timp cât adepții săi rămân activi pe scena istoriei. Și din păcate libertatea, pentru anumite popoare, este o lecție dură, care se memorează cu dificultate! Istoria este un proces viu, în care fiecare acțiune are reverberații multiple asupra timpului acțional al agentului istoric, individual sau global! Deși Revoluţia română din Decembrie1989 a oferit României şansa unui nou început, timpul scurs de la înlăturarea regimului ceauşist a transpus conștiința națională într-o dimensiune existenţială  presărată cu speranţe, idealuri şi neîmpliniri: „Cazul României  după Revoluţia din Decembrie este atipic, căci ea nu a rodit mai departe, ci a continuat să putrezească la lumina noilor avânturi contemporane. România – un stat cuprins de ruină pentru care revoluţia a sosit prea târziu. România, ca elan ofilit“. (Claudiu Iordache, Homo Posteritas, Ed. IRINI, 2008, Bucureşti, p. 74.) Procesul de regenerare al ființei naționale este consecința firească a trezirii conștiinței colective. Revoluţiile reprezintă doar o etapă premergătoare în acest efort de depăşire a crizei istorice. O dată finalizate, misiunea reorganizării sociale revine în totalitate oamenilor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

7 + 6 =