Cei 70 de ani ai NATO au fost celebrați la Washington de către cele 29 de state membre ale Alianței la modul pragmatic – nici triumfalist-sentimental-propagandistic, dar nici – cum se temeau unii – cu reproșuri și înțepături între aliați. A fost mai degrabă o reuniune de lucru, poate chiar rutinieră, dar precedată de prezența secretarului general al Organizației, Jens Stoltenberg, în Congresul american, unde a vorbit, și la Casa Albă, unde, de asemenea, a convorbit cu președintele Donald Trump.
Iar în conclavul euroatlantic, temele protocolare, perene, cronicizate, adica previzibile. Dar cu o excepție remarcabilă: în sfârșit, după decenii și decenii, Alianța Atlantică acordă, pentru prima oară, o importanță deosebită, în acest cadru, problematicii Mării Negre, care de regulă parcă era Cenușăreasa marilor reuniuni interoccidentale (omisiune care începe să se răzbune…).
În mod previzibil, vicepreședintele american Pence a reluat criticile formulate totmai energic de Washington europenilor că nu-și onorează angajamentul de sporire a contribuției lor financiare la bugetul NATO. Și cea dintâi vizată de reproșuri este Germania, principala economie europeană, mai ales că Washingtonul este vădit nemulțumit și de relațiile tot mai lucrative și cordiale dintre Germania și Rusia. “Mesajul Berlinului e clar – scrie “The Wall Street Journal” – NATO și SUA nu mai sunt atât de importante pentru Germania ca în trecut, iar prin refuzul său de a se apropia de nivelul fixat al cheltuielilor (de apărare – n.n.), Berlinul arată că nu-i pasă nu numai de Donald Trump, dar nici de Statele Unite”. Dură acuză. În replică, Berlinul susține însă că astăzi Germania este al doilea contributor cu fonduri și trupe al Alianței și și-a sporit cheltuielile cu 36 la sută în cinci ani. Relațiile germane-americane sunt, în orice caz, tot mai solicitate și, avertizează politologul Robert Kagan, dacă NATO, dar și UE, vor da în continuare rateuri, este de așteptat că “problema germană” să reapară, întrucât cele două instanțe euroatlantice au fost create tocmai pentru a integra firesc în Europa această țară “prea mare, prea populată, prea bogată și prea puternică”. Să înțelegem de aici că “problema germană” va (re)deveni, nu peste multă vreme, subiect prioritar pe agenda NATO, de fapt pe agenda internațională?
Agendă între timp îmbogățită (ca să nu spunem împovărată) cu un alt dosar, al unui alt aliat foarte important, Turcia, care are cea mai numeroasă armata a Alianței (după cea americană) și adăpostește câteva zeci de încărcături nucleare americane. Ankara marchează o premieră consternantă în istoria Alianței prin achiziționarea de sisteme antirachetă rusești. Subiectul ar fi comic dacă n-ar fi grav: și rușii, și americanii se tem că prin Turcia cei doi mari s-ar iscodi dar ar fi și iscoditi, reciproc, de secrete tehnologice de ultimă oră.
În mod evident, solidaritatea euroatlantică trece printr-o mare încercare. Interesele proprii ale aliaților incep sa fie nu numai diferite, ci și divergente. SUA insistă pentru sancțiuni aplicate Rusiei, dar europenii, care au de pierdut, caută culoare de fugă. SUA își negociază bilateral relațiile economice cu China, europenii se simt neglijați. Dar, mai ales, scrie Stewart M. Patrick, politolog la influentul Council on Foreign Relations, “cea mai mare amenințare pentru NATO vine din direcția cea mai neașteptată: președintele SUA”. Afirmație dacă nu dezinvoltă, oricum neexplicitata: e drept, președintele Americii nu e mulțumit de actualul NATO, dar pledează pentru un NATO altfel regândit. Este însă interesant că același comentator, dupa ce susține că nici măcar o evaporare discretă a NATO “nu e în cărți”, încearcă să acrediteze ideea că Alianța n-ar mai fi chiar oportună și că de fapt încă de la bun început ea trebuiasă fie un construct doar european, fără hegemonie (ci doar sprijin) de peste Ocean. Drept care, continuă el, actuala “dezvoltare pilotată” a Europei (“cel puțin în termeni militari”) trebuie să înceteze, mai ales că mari puteri europene vorbesc tot mai des de “autonomie strategică” și de “armată europeană”. Altfel spus, Europa (mai ales că e Unită) trebuie să-și gestioneze ea însăși propriile probleme, inclusiv cele de securitate și apărare. Ceea ce ne trimite iarăși la replica de o ironie corozivă epică a generalului de Gaulle care exclama in fata unui scenariu utopic: “Vast program!”.
Este clar că asemenea subiecte grele nu-și aveau locul pe agenda reuniunii jubiliare a NATO-70, care de altfel nici n-a fost una la vârf (cum ar fi fost de cuviință) ci la nivelul miniștrilor de Externe. De fapt, remarca în urmă cu câtva timp fondatorul Forumului de la Davos, profesorul german Wolfgang Ischinger, “aici e o mare problemă. Liderii occidentali se retrag în viziunile lor, de unde își aruncă săgeți unii altora, în loc să se gândească împreună cum să gestioneze noile provocări”.
NATO și UE, oricât de imperfecte și de “muritoare” ar fie ele, după cum ne tot reamintesc de la o vreme diverși comentatori, inclusiv occidentali, rămân instituțiile-coloane de rezistență ale democrației și drepturilor omului și nu se pot dizolvă ci, eventual, metamorfoza în altceva, adică în constructuri similare mai reușite. Și este de remarcat că mai optimiste decât declarațiile în materie ale politicienilor și analiștilor sunt sondajele de opinie din ultima vreme care, și în SUA, și în Europa, sunt majoritar favorabile și NATO, și UE.
Un răspuns
Va multumesc pentru articol si subiectul atat de important si actual.
NATO / OTAN este intradevar un garant al respectarii granitelor statale europene stabilite prin tratate, adica un garant al pacii europene si a SUA si (nota bene), in mod implicit un garant al pastrarii modului de viata, al organizarii sociale, al propasirii valorilor individuale apartinand fiecarei natii dar si comune, apartinand „intregului” nord – atlantic, cum bine a-ti mentionat democratia si drepturile omului, as indrazni sa adaug aspiratia comuna (cel putin europeana) indreptata inspre „statul social”, atent la nevoile cetatenilor, atent la problemele lor si de asemenea un garant al neproliferarii armelor de distrugere in masa dar si un garant al disusasiunii in raport cu potentialii inamici ai aliantei.
Despre membrii aliantei, care in 1949 erau 12 iar astazi sunt 29 (adica membrii UE + SUA, „Brexitul” neavand „calitatea” de a afecta alianta) cred ca lucrurile trebuie analizate in functie de „timpuri”, de „necesitati” economice, de „pericole”, de „situatii” aparute iar „politicul”, „economicul” si „militarul” s-au „intretesut” indiferent de „natie sau situatie”.
Scurta documentare asupra „nevoii de tratat”:
Nevoia de „tratat cuprinzator” a avut legatura cu instabilitatea generalizata existenta dupa capitularea Germaniei naziste. Dupa „conferinta” de la Yalta „statele invingatoare” au solicitat cearea unui „organism” politic superior cu larga „participare” (in ONU sunt astazi sunt 193 de state) dar cu doar 5 membri permanenti si alti cativa rotativi, inca si astazi.
Concluzie: Toata organizarea politica mondiala s-a realizat pe baza rezultatelor celui de-al doilea razboi si iata mai persista si astazi, dupa aproape 7 decenii si asta nu pentru ca acea „gandire” se mai „sustine” si astazi ci pentru ca organisme precum ONU (ca exemplu dar mai sunt si altele) nu pot fi create decat atunci cand omenirea se afla intr-o situatie atat de dramatica si fara speranta ca cea de atunci (ca int-o gluma populara: lumea era in „rahat” pana la glezne dar cu capu`n jos).
Sa ne reamintim de anul 1947, de extensia „Doctrinei Truman” exprimata de secretarul de stat de atunci, George Marshall, printr – un program de asistenta economica destinat refacerii economiilor europene afectate de al doilea razboi (avand insa ca motivatie politico – economica reala stavilirea extinderii comunismului in Europa). Sa ne reamintim se asemeni de reactia (cateva zile mai tarziu) a Frantei si a Angliei care au semnat o „solicitare” adresata catre 22 de state europene (inclusiv cele „inscrise” in „blocul” estic) sa-si trimita reprezentanti la Paris pentru a crea impreuna (in interiorul Europei) un program de reconstructie europeana, etichetand „Planul Marshall” ca o „expresie” neavenita a „imperialismului economic american”. Rusii s-au speriat si chiar daca erau in relatii (iata, non – razboinice) cu „partenerii” vestici de negocieri si fara o intelegere cu acestia, a interzis tarilor „satelite” sa participe la intalnire, avand indoieli (astazi observand, nefondate) privind pierderea avantajelor geo – strategice obtinute in Europa.
Concluzie: Initiativa SUA a acestui program (respins initial „in corpore” de „democratii” si „comunistii” europeni) a fost pana la urma (dupa negocieri) implementat doar in 16 state vestice „democrate”, in administrarea OECD. Adica SUA a avut o initiativa care i-a continuat „politica imperialista” acceptata insa pana in final si de statele vestice (la acel „moment” nu aveau alternativa).
Sa ne reamintim ca in primele zile ale anului 1949 „democratiile” populare precum Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Romania, Polonia, alaturi de URSS, s-au reunit la Moscova unde, la initiativa lui Gheorghe Gheorghiu – Dej au avut „inspiratia” infiintarii CAEM (consiliul de asistenta economica mutuala), ca prima etapa a CAER (consiliul de asistenta economica reciproca) dar in mod clar ca „raspuns” la „initiativa americana” numita „planul Marshall” pe care, pana la urma tarile din vest l-au acceptat ca pe un „ajutor” in vremi de restriste, necuantificandu-se in mod neaparat „ce s-a dat si ce s-a luat” (probabil ca „undeva” se stie) in primul rand ca „influente”, ca „piete”, ca „mod de viata”, „constrangeri” si vom mai vedea in randurile urmatoare.
Concluzie: Planul Marshall era, initial si de fapt o initiativa care sa contrabalanseze marile erori create de acea „fatidica intalnire” care a dus la impartirea „lumii”, avand ca scop imediat, mediu si general reintregirea Europei intr-o constructie capitalista si democratica, care sa submineze pana in final imensul avantaj geo – politic obtinut de URSS, dupa Yalta. Iar CAEM – CAER a fost doar un „raspuns la raspunsul” statelor europene vestice de a se „alia” (in „contra” URSS) cu „dusmanul strategic”, „imperialista SUA” care intelegea atunci foarte bine ca viitorul ei economic are legatura in primul rand cu vechiul continent.
Sa ne reamintim din nou de o alta initiativa a SUA (la nici 4 luni de la infiintarea CAER), la Washington (deja se stia cine este „investitorul”) a unei „organizatii” militariste numita Organizatia Tratatului Nord – Atlantic (numele este semnificativ) adica NATO care avea ca „scop lucrativ” apararea „comuna” a „investitiei” realizate prin „planurile Marshall”. Articolul 5 al tratatului creeaza notiunea de „inseparabil”, de „corp comun” care oriunde ar fi fost „intepat” aducea dupa sine o reactie a creierului „corpului” si un raspuns „comun” articulat, bineinteles dupa ce „un timp de..” trebuiau sa exercite „autoapararea” si se referea strict la URSS (care de fapt nu a avut utilitate niciodata), articolul 5 fiind pentru prima data invocat de SUA la doborarea turnurilor gemene.
Concluzie: Aceasta initiativa (revansarda cel putin) a reprezentat nevoia de „aparare” bazata pe „confruntare” si chiar pe „provocare” aducand aceasta „creatie comuna” numita NATO (in siajul ei aflandu-se mai multe state puternice din Europa) in „zona” unui limbaj foarte apropiat celui de-al doilea razboi dar foarte explicit pentru noul razboi al inarmarii diasuasive care a fost „cel rece”.
Sa ne reamintim inca o data (precum in cazul CAER) de un raspuns legat de nevoia de echilibru geo – politic, anume infiintarea (la 6 ani de la infiintarea NATO) Pactului de la Varsovia (ulterior tratatului) in care tarile din „blocul estic” creau „in oglinda” o organizatie militara asemeni NATO. Tratatul, declarativ, afirma că semnatarii își bazau relațiile pe principiul neintervenției în afacerile interne și pe respectul suveranițății și independenței naționale. Au vazut mai tarziu ungurii si cehoslovacii aceasta „neinterventie” insa pentru corectitudine trebuie sa amintim ca interventiile militare din cele 2 state au avut ca motiv (nu ca in Romania lui Ceausescu care avea o politica externa mai voalata dar oricum, nationala) infiltrari, provocari si intentii vestice de rasturnare a regimurilor si de schimbare „a ordinii de stat” care dupa 1989 iata, au devenit „regula politica” iar astazi (2019) sunt „la ordinea zilei” pe aproape intreaga planeta.
Concluzie: Infiintarea Tratatului de la Varsovia a fost un al doilea „raspuns la raspuns” impotriva „imperialismului” SUA, care nu mai era doar SUA ci era SUA + Aliatii (care mai de care cu razboaie coloniale, „jaf si cotropire” la activ). Tratatul de la Varsovia (pentru statele membre, altele decat URSS, nu au avut alta semnificatie militara in afara „dotarilor” rusesti (care oricum sunt si astazi „destul de superioare” altor alte dotari”).
Ca o paranteza, crearea si sustinerea „ca bloc militar” al Tratatului de la Varsovia i-a „permis” lui Nikita Hrusciov ca in 1956 sa transporte si sa amplaseze in Cuba 64 de rachete nucleare si 42 de mii de trupe si l-am vazut pe bietul Kennedy la Moscova, in anticamera lui Hrusciov si-i cunoastem „trairile si experientele” povestite ulterior.
Scurta sinteza a concluziilor referitoare la „nevoia de tratat”:
ONU este un „prim`labirint” nascut pentru „a ascunde si a nu lasa afara Minotaurul”, asemanator „Labirintului” comandat de regele Minos (ofensatorul lui Poseidon) inginerului Dedal, inchis in „el” si el (Dedal) si fiul lui Icar (adica inauntrul acestui iad diurn, fara iesire). Mai tarziu aceste „teme – labirint” au tot fost multiplicate ca si „constructii”, toate continand in ele „germenii activi” ai acelui antic „Minotaur” (precum provocarile, aranjamentele si tratatele).
Pare imposibil sa iesi din „Labirint”.
„Minotaurul” este prezent oriunde.
Cei slabi au disparut.
Cei ramasi sunt puternici sau doar „se cred” ?
Care cale, care usa ?
Poate, precum inginerul Dedal putem sa ne facem niste aripi de ceara si sa „zburam” din „labirint” incercand sa ne cunoastem „limitele libertatii” dar sa nu uitam „ca” si sa nu ne apropiem prea mult de „Helios” pentru a nu retrai „drama” lui Icar.