Cum i-am mai putea spune lumii de azi? Încă înainte de 1989-1991, când ceva-ceva părea să înceapă să se miște în lume, comentatori de politică internațională (mai ales, inclusiv din România, constatau că “Pământul se învârtește mai repede, că “Lumea se grăbește” și dădeau de înțeles, mai pe față, sau aluziv că vor fi mari schimbări. Și au fost.

Dar în ce s-a schimbat lumea bipolară a blocurilor antagoniste Est-Vest, a echilibrului terorii și distrugerii mutual asigurate, a războiului rece? În lumea post-război rece, a unipolarismului american, a ordinii liberale pe creasta valului, ba chiar a “sfârșitului Istoriei”. 

Oricât de “epocal” ar fi fost anunțat și teoretizat, acest scurt răstimp mondial, care a durat de prin 1990 și până mai anii trecuți, a devenit rapid altceva: o vreme a multilateralismului  și cacofoniei ideologice, a ordinii prin haos (provocat și “gestionat”, după unii), a reînviatului sau noului război rece, a tranziției spre o nouă bipolaritate (SUA-China) sau spre un nou tip de triunghi planetar, din păcate scalen (SUA-China-Rusia: politico-militar și SUA-China-UE: economic).

Cam repede par să se succeadă, de la o vreme, epocile istorice. Probabil că schimbările din lume – care, într-adevăr, sunt tot mai accelerate și mai greu de asimilat – îi incită pe istoricii zilei (aici intrând și politologii)  să tot periodizeze.

Acum, mai nou, odată cu noua politică americană, instituită de președintele Donald Trump. Începând cu proclamarea preeminenței (nu neapărat supremației sau hegemonismului) Americii, anularea sau discreditarea unor venerabile – și ca vârstă – instituții și tratate internaționale, unilateralism, protecționism, mondializare fără globalizare etc. Că toate acestea vor defini – împreună cu alte evoluții/involuții de pe glob – o nouă etapă în viață lumii, “o nouă ordine internațională”, cum s-ar fi zis până mai ieri-alaltăieri, e cât se poate de posibil. America devine marea necunoscută a planetei iar China un challenger planetar tot mai redutabil, din fosta “lume a treia” se ridică “state emergente” care ambiționează să se coaguleze într-o forță mondială coerentă, Occidentul politico-militar se des- ori se re-compune, războiul rece reîncepe (sau de fapt nici nu s-a încheiat vreodată) etc.

Abandonarea Tratatului INF de către Washington și Moscova a stârnit din nou frenezia experților și analiștilor de toate soiurile, care glosează asupra  unei lumi tot mai imprevizibilă, mai instabilă și mai riscantă. O lume care trece de multă vreme printr-o etapă istorică a marilor căutări. Acest ultim calificativ aplicat lumii de azi e, poate, cel mai acceptabil pentru toti.

Citește și: Legal și gratis prin oraș…

2 COMENTARII

  1. Despre „revolutia” romana
    „Războiul Rece a fost câştigat de Occident şi nu fiindcă ar fi declanşat operaţiuni de tip militar, deschise, ci fiindcă a ştiut mai bine să-şi dozeze tăria loviturilor de imagine, de propagandă şi de deformare a realităţii, vectorii de difuzare, de răspândire fiind presa, cu predilecţie televiziunea, apoi radioul şi ziarele….Revoluţia din decembrie 1989 din România a fost transmisă aproape integral la televiziune, ceea ce a întărit convingerea că o mare parte din locuitorii planetei trăiau în direct o dramă. Acest experiment a fost apoi clonat şi pentru celelalte evenimente de acest gen în mai toată lumea, în răstimpul scurs din iarna anului 1989….Ceea ce a iniţiat lumea occidentală în anii 80 a fost desăvârşit odată cu colaborarea americano-sovietică după venirea la putere la Moscova a lui Mihail Sergheevici Gorbaciov….După ce rând pe rând, regimurile monopartide din Europa Răsăriteană cădeau precum popicele, nuca tare s-a dovedit a fi România. Nicolae Ceauşescu rămăsese ultimul lider comunist la putere. Pentru debarcarea sa forţată s-a activat un sistem întreg de alianţe conjucturale. Moscova, Washington şi Vatican, fiind cele principale….Prima tentativă de răsturnare de la putere a liderului român s-a produs la Iaşi, la 14 decembrie cu ajutor logistic de la Chişinău, dar şi local aşa cum ne-a declarat dl. gen brig.(rez) Aurel I. Rogojan, în epocă şef de cabinet al secretarului de stat de la Interne sau şeful Securităţii. O a doua încercare, eşuată la rândul ei s-a consumat la Cluj, aici ajutorul a fost susţinut şi de agenţi ai serviciilor secrete din ţara vecină, Ungaria. În fine a treia încercare, cea reuşită a avut loc la Timişoara, pornind de la evacuarea pastorului Lászlo Tőkes. O evacuare hotărâtă de instanţa de judecată şi pusă rapid în practică de un reprezentant încă nenumit din cadrul Ministerului Cultelor de la Bucureşti, persoană ce făcea parte din rezidenţa de spionaj sovietică de pe teritoriul României, conform mărturiei citate anterior….Cu toate că statul român nu avea datorii externe şi deţinea o bună bază economică, costurile pentru menţinerea acesteia depăşeau cu mult posibilităţile de moment. Apoi renunţarea URSS la controlul asupra Europei Centrale şi de Est a fost o lovitură de imagine, o lovitură morală greu de suportat, relaţiile reci, artificiale la momentul 1989 între conducători şi restul popoarelor din această parte a Europei au cântărit enorm la radicalizarea opiniei celor din urmă. Oamenii îşi doreau să trăiască aşa cum credeau că trăiesc semenii lor din cealaltă parte a baricadei, să aibă o viaţă mai suplă, liberă şi îndestulată, aşa după cum meritau….Însă, rodul acestui model pe care ni l-am imaginat şi credeam că îl vom trăi deopotrivă şi cei cu şanse şi cei fără şanse a fost un produs tipic de alterare a realităţii vieţii din Occident. Aşa după cum bunicii noştri i-au aşteptat pe americanii eliberatori în anii 50, tot aşa, tinerii şi adulţii din decembrie 1989 credeau că după alungarea lui Ceauşescu, automat, viaţa noastră va deveni asemenea celei din Vestul Europei. Diferenţele sau deficitele cum le numesc analiştii dintre Est şi Vest au fost şi continuuă să fie semnificative. De la precaritatea culturii politice şi până la locul pe care-l ocupă munca de calitate sau gradul de educaţie al fiecăruia”. – prof. dr. Constantin Hlihor – Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, cercetător ştiinţific la Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 – spicuire din interventia la Radio Romania Actualitati – 2016.
    „Independenta” Romaniei si schimbarile ei
    Singura perioada din istoria Romaniei (de la intemeierea ei si pana astazi) in care aceasta tara a fost independenta – stare de neatârnare și drept de a rezolva liber (cu respectarea drepturilor altor state și a principiilor dreptului internațional) problemele sale interne și externe, fără amestec din afară – dex, a fost intre anii 1965-1989.
    Astazi, la 30 de ani de la acele fatidice tentative si reusita loviturii de stat de la Timisoara, Romania nu mai este ingenuncheata. Romania a ajuns o efigie visata, o reprezentare simbolica (absente eo) amplasata ca un „rest de privire” la picioarele propriului esafod, departe de ce au gandit stramosii si intemeietorii ei, ca ingemanare a faptei, a jertfei si a sperantei. Lacrimile ei sunt pretutindeni, si pe aceste „plaiuri uitate” si pe poteci catre „porti straine”. Iar noi, romanii suntem precum „niste reamintiti uitati” ai lui Socrate.
    Fanariotii „Dragomanii sefi ai Sublimei Porti” de astazi, „vizirii”, „boierii” adunati in „sfatul tarii”, nu au „a da seama” decat „sultanilor” care i-au numit pe plocoane, cu „firmane” sau cu „limba-n urechi”.
    Scuze, m-a luat „valul”. Domniile fanariote si termenul in sine au avut o „arie referentiala” mai extinsa care includea: cartea, instrucția și educația, vocația pentru valorile civilizației.
    „Fanariotismul” de azi este o formă augmentată, în ipostaza imoralității lui profunde, a celui de acum două secole. Corupția și abuzul, foamea de bani și setea de avere, parvenitismul, minciuna și trădarea cunosc astăzi forme de negândit în epoca Fanarului. Spolierea și umilirea celor mulți, sărăcia, mizeria și suferința celor „umiliți și obidiți” nu au egal în Europa civilizată, construită pe valorile umanismului. Fanarioții de ieri au lăsat ceva în urmă: premisele și temeiurile unei civilizații. Cei de astăzi se străduiesc din răsputeri să distrugă și ce a mai rămas din ea.” – Fanariotii de ieri, fanariotii de azi – Prof.univ.dr. Iosif Urs si Sorin Ivan
    Revin la „schimbari” incercand sa le cuantific in „valori” semnificative si egale pentru fiecare natie: economie nationala distrusa, armata si securitate nationala distrusa, datorie nationala si individuala tot mai mare, scaderea nivelului de educatie si cultura la „nivele” nemarcate pe scala, somaj profund si 5,5 milioane de romani plecati sa lucreze in strainatate, deteriorarea „vizibila” a sustenabilitatii sistemului de pensii.
    Cum naiba domnule? Ce-i pot eu spune fiului meu pentru a justifica ce am facut eu, ca roman si om pentru aceasta tara in ultimii 30 de ani? Am stat si m-am uitat spre altii care au vorbit si am crezut. Si am tacut. Si-au ajuns tinereii-astia necopti….., ca daca-i intrebi „daca ia foc casa, unde doarme tiri-tiri?” or sa deschida telefonul si in cateva minute or sa-ti raspunda cu ceva „stiintific” de pe Internet. Dar si ei cred si tac. Educatia parintilor.
    „La baza vietii se afla dorinta. Ea este rezultatul unei alegeri, si deci al vointei. Pe scara animala inteligenta scade in timp ce vointa ramane intacta. Inteligenta oboseste, vointa nu. Un bolnav are inteligenta slabita, nu vointa. Inteligenta nu-si poate indeplini rolul decat daca vointa tace. Inteligenta sporeste prin imboldul vointei atunci cand scopul lor este identic.” – Lumea ca vointa si interpretare – Arthur Schopenhauer
    Cred ca si noi ca oameni si ca romani ar trebui sa avem dorinte si vointa. Poate le avem dar cred ca este necesar (nici nu stiu daca mai putem schimba ceva) ca dorinta si vointa sa permita inteligentei sa sporeasca pentru un scop comun, care este inteles in mod implicit.

  2. Economia Romaniei si „schimbarile” ei.
    Dezvoltarea economica extensiva practicata in ultimele 2 decenii inainte de 1990 a urmarit industrializarea fortata, schimband caracterul acesteia si devenind o tara industrial – agrara.
    In 1989 PIB-ul Romaniei era de 54 miliarde USD, exporturile se situau atunci la 11-12% din PIB iar importurile la 1 miliard, adica 2% (98% din necesarul productiei era fabricat in tara, cu mici exceptii care tineau de tehnologii inalte, adica acele „importuri de completare”). In 2018 PIB-ul Romaniei era de 230 miliarde USD iar exporturile se situau la 78 miliarde USD iar importurile la 97 miliarde USD.
    In 1989 datorie externa zero, rezerve valutare de 2,7 miliarde USD. In 2018 datoria externa era de 95 miliarde USD iar rezervele valutare erau de 35 miliarde USD.
    Salariul mediu net era in 1989 de 200 USD/luna iar in 2018 era de 600 USD/luna. In conditiile in care in 1989 chiria unui apartament cu 2 camere in Bucuresti (la ICRAL) costa 10 USD/luna.
    In 1989 erau inregistrati 8,3 milioane de salariati si 3,5 milioane de pensionari. In 2018 numarul de de salariati era de 4,9 milioane iar numarul de pensionari era de 5,3 milioane.
    In anii `80, Romania producea anual peste 14 milioane de tone de otel, 400.000 de tone de aluminiu, motoare electrice de 19 milioane de kilowati, 40 de mii de tractoare (sunt fabrici de tractoare construite de Romania in Egipt si Iran care functioneaza si astazi), 600 de vagoane de pasageri si mii de vagoane de marfa, 8,5 milioane de tone de motorina, 10 milioane de tone de pacura, 500 de mii de tone de uleiuri minerale. Flota comerciala si de pescuit (creata in santiere navale romanesti) avea peste 360 de nave, ceea ce situa Romania ca putere navala, pe locul 9 in lume. Se cultivau cel putin 10 milioane de hectare arabile, in afara gospodariilor. Statiunile si casele de odihna si tratament asigurau (nu numai romanilor dar si strainilor) conditii de odihna si relaxare. Si asta fara a ma referi la domenii precum cele legate de textile, incaltaminte, prelucrare a lemnului, materiale de constructii, industria chimica, alimentara, masini unelte si agregate, industria miniera, etc. Facultatile romanesti gazduiau si educau tineri de oriunde.
    Totus mundus „sensus solet abire”.
    „Din cîte se-ntîmplarã nu pot sã uit nimic –
    Dar drumul duce poate departe înainte.
    Pãsãri de miazãzi, cu voi despic
    Si eu vãzduhul.
    Iatã, nu-mi mai aduc aminte.
    Dormiti în suflet, glasuri de demult,
    Imagini dureroase, dormiti ca-n templul mãrii
    Epavele de fosfor.
    Nu vreau sã vã ascult,
    Sus pe covertã-mi place s-ascult corãbierii.
    Dormiti în suflet, amintiri,
    Cum dorm în scoici marine furtuni si naufragii –
    Tu, vînt de primãvarã ce-n pieptul meu respiri,
    Adu-mi din codri frunza ce stãpîneste fagii,
    Adu-mi albastrul clopot al apelor ce cresc
    Si soaptele din ierburi si tremurul luminii,
    Si-apoi cîndva-ntr-o noapte nestiutã
    Dã-mi somnul alb pe care-l poartã crinii.”
    A.E.Bakonski
    Fara sa intru in detalii jenante ma intreb pe mine dar va intreb si pe voi toti, acestea au fost „schimbarile” pe care ni le-am dorit?
    Vinovatia.
    Ideologia asa zis „comunista” nu s-a ivit dorindu-se o noua religie ci o noua „ordine” a societatii omenesti. Aparitia ei a accelerat doar conflictul socio – moral al „acelei” lumii. Idealurile acestei noi oranduiri sfidau cu indrazneala traditiile rasei umane incorporate in etica, moralitatea si dreptatea sociala a „acelor” vremuri.
    Legile capitalismului erau (si sunt si astazi) aspre si arbitrare.
    Bineinteles ca notiunile devin confuze si chiar inselatoare atunci cand sunt analizate, disecate, izolate, fractionate. Adevarul se regaseste doar in realitatea vie, in eforturile de a stabiliza societatea si in incercarea de a solutiona problemele ei materiale.
    „Conform accepţiunii curente date de definiţia lui Wallerstein (1995) o ideologie este un sistem de credinţe şi substitute de credinţe care este menit, în mod explicit, să orienteze acţiunea umană la nivel individual şi social. Ideologiile sociale, care intenţionează să orienteze acţiunea unei întregi societăţi, sunt politice în măsura în care ele dau o accepţiune termenului de bună guvernare. O ideologie politică defineşte buna guvernare şi, in mod implicit sau explicit chiar binele insuşi. Acesta este contextul definitoriu in care pun deci intrebarea: poate o ideologie sa ucida?
    Să eliminăm pentru început un raspuns facil.
    Crime comise în numele unei ideologii nu trebuie să fie în mod necesar imputabile respectivei ideologii. O valoare de contraexemplu pentru această aserţiune o are desigur rememorarea multitudinii de crime comise in numele unor religii. Crimele cruciadelor sau ale inchiziţiei au fost comise în numele creştinismului, însă ar fi greu de acceptat învinovăţirea creştinismul pentru acele crime….” – Despre vinovaţi şi vinovăţii în procesul comunismului – Robert D. Reisz

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

5 + 9 =