Daniel-Costel Torje: Prea mi-e dor de el

În copilărie și, mai ales, în primii ani de școală o parte dintre noi am fost cuceriți de lectură, de creația unor oameni dăruiți de Bunul Dumnezeu cu harul cuvintelor așternute pe hârtie. Fascinați de operele acestora am căzut, adesea, captivi talentului lor de a ne purta prin lumea viselor, în acea călătorie spirituală plină de emoții încântătoare. Imaginația noastră a fost pusă în mișcare de capacitățile deosebite ale unor virtuoși ai gândurilor scrise și transmise de la suflet la suflet. E greu să uiți momentele de seducere și desfătare trăite între două coperți.

Pentru că astăzi se împlinesc 130 de ani de la nașterea „poetei sufletelor simple”, m-am gândit că ar fi potrivit să-i dedic câteva rânduri, în semn de prețuire pentru moștenirea lăsată literaturii române. Majoritatea o știe după pseudonimul Otilia Cazimir, însă, în spatele acestui nume de împrumut se află poeta, scriitoarea, traducătoarea și publicista, pe numele ei real, Alexandrina Gavrilescu. Pentru că recunoașterea ei ca autor de creații literare în versuri s-a realizat sub numele de Otilia Cazimir am să-l folosesc pe acesta din urmă, în mod frecvent.

Poeta s-a născut la 12 februarie 1894, în localitatea Cotu Vameș din județul Neamț, fiind al cincilea copil în familia Ecaterinei și a lui Gheorghe Gavrilescu. Ambii părinți erau învățători, astfel că toți copiii au avut parte de o bună educație sub îndrumarea celor doi. Primii pași spre școală îi face în satul natal. În anul 1898 familia se mută la Iași, într-un cartier patriarhal tutelat de bisericile Zlataust și Barnovschi, cunoscut ca „Beilicul Iașilor”, pentru că acolo se afla Palatul Beiului, adică al reprezentantului Porții Otomane. În această locuință „cu grădiniță de flori și copaci bătrâni” va trăi și va scrie Otilia Cazimir până la sfârșitul vieții, locuința devenind, din 10 iunie 1972, „Muzeul Otilia Cazimir”.

Își completează studiile la o instituție de renume din capitala Moldovei, respectiv Școala secundară de fete „Doamna Oltea”, după care „poeta versurilor pentru copii” intră la Facultatea de Litere și Filosofie din cadrul Universității din Iași, pe care o absolvă în anul 1912, fără a susține examenul de licență.

Încă de mică a fost o fire timidă și retrasă. În prezența unor persoane era sfioasă, motiv pentru care nu avea prieteni. Prefera să stea singură, să urmărească lung și cu admirație natura. Îi plăcea să privească cum se topește zăpada sub acțiunea razelor de soare, să se plimbe prin poiene cântând, să descopere lumea insectelor sau să urmărească zborul pufului de păpădie stârnit de o pală de vânt.

Realitatea în care trăia i se părea mult prea dură, fapt ce a determinat-o să considere că o viață singuratică i se potrivește mult mai bine felului ei de a fi. Își petrecea timpul contemplând, iar de aici până la așternerea gândurilor sale pe o coală de hârtie n-a fost decât un pas. Rușinoasă până peste cap și neîncrezătoare în talentul său literar trimite o poezie de dragoste la Revista „Viața Românească”, pe care o semnează cu trei steluțe. Publicația, cu un profil literar și științific, cuprindea în paginile sale materiale semnate de mari scriitori ai timpului, iar copila, care se ascundea în spatele a trei steluțe, nu a avut curajul de a-și semna creația. Teama de a se face de râs a împins-o la un gest mai puțin obișnuit. Revista nu era „de nasul ei”, dar neavând pe cineva care să-i evalueze plăsmuirea, a decis să o plaseze într-o formă anonimă, în speranța că va obține o reacție, fie și negativă, din partea unui reprezentant al colectivului redacțional.

La momentul respectiv revista era condusă de Garabet Ibrăileanu. În ziua în care poezia a fost primită la redacție, alături de directorul revistei se afla și scriitorul Mihail Sadoveanu. Ambii au apreciat-o și au decis să o publice, dar pentru că nu avea un nume au căzut de acord ca fiecare să facă propuneri sub ce semnătură să apară. Astfel, Ibrăileanu i-a dat numele de Cazimir în amintirea numelui purtat de prima sa iubită – după alte surse este numele bunicului său –, iar Sadoveanu a propus prenumele de Otilia având la bază același criteriu sentimental. În felul acesta poezia apare în paginile revistei cu semnătura Otilia Cazimir.

Curioasă de atitudinea celor de la publicația amintită fata cumpără următorul număr și caută cu disperare cele trei steluțe. Nu le descoperă și în sufletul ei se așterne dezamăgirea. Gândul că versurile sale nu au valoare literară o inundă. Se uită la rubrica de colaboratori și constată un nume nou: Otilia Cazimir. Reacția ei, mărturisită ulterior, a fost: „Cine dracu’ o mai fi și asta! Uite cum au altele noroc și eu nu am!”.

După câteva zile întunecate își aruncă mai atent privirea pe articolele apărute și descoperă că poezia apare, dar este atribuită Otiliei Cazimir. Abia atunci a realizat că noua colaboratoare a revistei era chiar ea. Pseudonimul pe care și l-a însușit toată viața nu a fost pe placul poetei, dar l-a acceptat tocmai pentru bucuria imensă pe care a trăit-o în momentul în care și-a văzut prima poezie publicată. Despre faptul că nu a încântat-o pseudonimul am aflat chiar dintr-o declarație făcută la apusul carierei. Iată ce a spus poeta: „Dați-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuși l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi Otilia pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă…”.

Printre poeziile cele mai cunoscute ale Otiliei Cazimir se află: Baba Iarna intră-n sat, La drum, Literatura de Crăciun, Ninge, Noapte de iarnă, Poveste de omăt, Oaspete la drum de seară, Uite vine Moș Crăciun, Vis Alb, Fluturi de noapte, Cântec de comoară, Ariciul împărat, Jucării, Catinca și Catiușa, Două fete din vecini, Stăpânul lumii, Alb și Negru. Creațiile sale au apărut în publicații, precum: Însemnări ieșene, Adevărul literar și artistic, Lumea – bazar sentimental, Bilete de papagal, Iașul nou, Iașul literar, Orizont, Gazeta literară, Cronica ș.a.

Timp de zece ani, între 1937 și 1947, a deținut funcția de inspector al teatrelor din Moldova. De asemenea, a fost o foarte bună traducătoare, de-a lungul carierei reușind să traducă diverse opere din literatura franceză și rusă.

Un moment aparte din viața Otiliei Cazimir îl reprezintă relația de iubire cu poetul George Topârceanu, care, la momentul întâlnirii lor, era secretarul de redacție al revistei „Viața Românească”. Otilia era o adolescentă de 17 ani, când s-a îndrăgostit iremediabil de iubirea vieții ei, în timp ce George avea 25 de ani. Chiar în anul în care s-au cunoscut George Topârceanu s-a căsătorit cu învățătoarea Victoria Iuga – alături de care are un fiu, pe nume Gheorghiță –, dar căsnicia lor se destramă în scurt timp.

Povestea de iubire dintre Otilia și George este, încă de la început, discretă. Ea își menține caracterul tainic o perioadă, după care cei doi se mută împreună într-o locuință aparținând familiei lui Demostene Botez. Legătura sentimentală devine profundă și stabilă, cu toate că, pe parcursul ei, a existat un moment mai dificil, legat de participarea lui George pe front în Primul Război Mondial, unde rămâne prizonier timp de doi ani.

S-au cunoscut în cadrul seratelor literare din Iași și o parte din iubirea lor înflăcărată s-a derulat prin intermediul epistolelor. Cei care i-au cunoscut au spus că se potriveau de minune. Se completau din punct de vedere al personalității, ea fiind un caracter activ și dinamic, iar el un tip blajin și supus.

Citește și: Daniel-Costel Torje: Primul nostru om de stat

După moartea poetului, la 7 mai 1937, rudele acestuia au năvălit peste averea lui, împărțind tot ce a lăsat în urmă. Din păcate, în disperarea și lăcomia lor, au distrus toate mărturiile scrise ale dragostei dintre Otilia și George. A rămas doar o scrisoare pe care Otilia i-a trimis-o unei prietene confidente, prozatoarea Sandra Cotovu, din care rezultă iubirea pe care poeta a conservat-o în suflet la moartea iubitului ei. Iată un mic fragment sugestiv despre dragostea Otiliei pentru George păstrată și dincolo de moarte: „Mormântul lui! Dar… nu l-am simțit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut și o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri“.